Prima zi a debutat cu participarea la Sfânta Liturghie în biserica Mănăstirii Războieni, unde maica stareţă ne-a invitat să cântăm la strană. După slujbă ne-am amintit momentul din 1476, când Ştefan cel Mare cu 10.000 de ostaşi a fost nevoit să ţină piept armatei otomane conduse de sultanul Mahomed al II-lea, care număra aproximativ 150.000 de soldaţi. Moldovenii au pierdut atunci, iar Ştefan cel Mare a zidit Mănăstirea Războieni peste osemintele moldovenilor răpuşi. Această biserică este biserică-mausoleu.

Călătoria a continuat cu vizitarea Mănăstirii Bistriţa, ctitorie a voievodului Alexandru cel Bun. Aşezat în apropierea oraşului Piatra Neamţ, locaşul poartă pecetea veacurilor trecute. În această biserică şi-au plecat genunchii pentru a se ruga voievozi, mitropoliţi, boieri, călători şi oameni simpli. Aici, un părinte din obşte ne-a spus că noi îi cerem lui Dumnezeu lucruri obişnuite, iar El ne dă lucruri neobişnuite pentru că vrea să ne dea ceva mai presus decât cerem noi.

Stând în biserică am văzut intrând şi ieşind mai mulţi oameni. Unii evlavioşi, alţii doar curioşi, unii dornici de a se ruga, iar alţii în căutare de neobişnuit. Mi-am amintit atunci de părintele meu duhovnic care mi-a spus că pelerinul se diferenţiază de excursionist prin modul în care intră într-o biserică. Un excursionist se uită pe sus, prin jur, căutând frumuseţea estetică, artistică. Pelerinul intră cu privirea la icoane, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, el caută ceva ce nu este din lumea aceasta. Noi alegem în care postură vrem să fim, dacă vrem să fim excursionişti sau pelerini. Însă e bine să ştim că doar fiind într-o relaţie autentică cu Dumnezeu putem fi într-o relaţie autentică şi cu ceilalţi oameni.

Am poposit şi la Mănăstirea Sihăstria, unde ne-am adus aminte de părintele Cleopa şi de îndemnul său: „Mânca-v-ar raiul!“. Văzând pădurea de brazi, pârâul cu apă rece care trece pe la poarta mănăstirii, cărările de munte care duc spre locuri sihăstreşti, am realizat cât de uşor este să-L descoperi pe Dumnezeu în creaţia Sa. Este nevoie doar de puţină atenţie ca să îţi dai seama cât de minunat este Dumnezeu care a făcut toate acestea.

Apoi am pornit pe jos spre Mănăstirea Sihla. Drumul prin pădure a fost anevoios, dar frumos. Mi-am amintit de vremurile vechi în care oamenii nu aveau maşini şi călătoreau pe jos zile întregi. Ei vedeau călătoriile ca dezvoltare lăuntrică, ca pe o formă de iniţiere. Cei care mergeau într-un pelerinaj şi ajungeau să se întoarcă înapoi în satul din care proveneau erau văzuţi ca înţelepţi ai comunităţii pentru că au trăit experienţe unice despre care cei din sat nu au auzit niciodată.

Odată ajunşi la mănăstire, am fost poftiţi la masă după care a început Privegherea. 4 ore şi jumătate de slujbă la lumina candelelor şi a lumânărilor într-o biserică de lemn frumos împodobită. A fost minunat. Băieţii au mers să cânte la strană, iar eu am putut sta liniştită culegând gândurile răvăşite şi punându-le înaintea lui Dumnezeu.

A doua zi după Sfânta Liturghie am pornit spre Mănăstirea Agapia, făcând un popas şi la peştera Sfintei Teodora. Mersul pe jos prin pădure mi-a dat iarăşi prilej de meditaţie. Mă gândeam la noi, pelerinii din acest sfârşit de săptămână. Pelerinajul acesta este o şansă de a creşte nivelul grupului din care facem parte. Fiecare dintre noi va merge acasă, la şcoală şi prin ceea ce a învăţat şi a aflat în acest răstimp va ridica nivelul întregului grup din care face parte. De asta e important să acumulezi cât mai mult: ca să contribui la creşterea ta şi la dezvoltarea mediului în care îţi duci viaţa. (Lorena Ungureanu, ATOR Iaşi)