Culoarea hialin este una dintre cele mai fascinante culori posibile. În primul rând, pentru că nu există. Sau există? Da, există. E corect sa afirmăm că există, dar atât timp cât nu este privită. Dacă încerci să o priveşti, ea dispare. Este culoarea albuşului de ou, înainte ca oul să fie spart. Imediat cum iese la lumină, albuşul se oxidează şi îşi schimbă culoarea. Nu mai e hialin, ci altceva, o culoare translucidă pe care o ştim cu toţii. Dar hialinul nu îl ştim, nu îl vedem decât cu ochii minţii, este o culoare misterioasă, a cărei esenţă rămâne învăluirea, ocultarea. Ştim că există, dar trebuie să îi respectăm „tăcerea”. Ea nu îşi clamează existenţa, nu încearcă să se autoimpună, nu vrea să devină evidentă; ne învaţă că esenţa oricărui lucru valoros este discreţia. Hialinul ar putea să facă parte din alfabetul internaţional al sfinţeniei. Este un simbol al înţelegerii anteconţinute.
Dacă vrem să ne asemănăm hialinului, nu putem. Sau putem? Este clar că suntem total diferiţi, avem altă structură. Hyalos în limba greacă înseamnă sticlă. Prin extensie, cuvântul se referă la tot ce are înfăţişarea şi transparenţa sticlei. Noi nu suntem transparenţi ca sticla, dar vom deveni. În plus, privind cu atenţie în noi înşine constatăm că hialinul nu ne este străin, dimpotrivă, ne este familiar, intim conţinut. îl avem în cartilaje! Suntem şi noi făcuţi din hialin! O culoare atât de ascunsă, atât de fascinantă, ne defineşte şi pe noi. Este ca şi cum ceva sau cineva ni se pare foarte îndepărtat, intangibil, numai pentru că s-a ascuns în noi. În realitate, hialinul ne compune şi ne defineşte. Este ca un mesaj al sfinţeniei, înscris în fiinţa noastră trecătoare. Dar este şi un apel, o aducere aminte a ceea ce trebuie să facem.
Oameni cu diverse pregătiri au fost mereu preocupaţi să afle un cod comun al umanităţii, un limbaj internaţional. După eşecul limbii esperanto, ac-centul s-a mutat pe limbajul artei. Cromatica tablourilor ar fi un mijloc universal de comunicare, dar semnificaţia culorilor este diferită, de la o zonă geografică la alta. Despre muzică s-a spus că este un limbaj internaţional. Însă gusturile diferă enorm, de-a lungul meridianelor. Oamenii sunt atât de influenţaţi de muzicalitatea graiului pe care îl vorbesc, încât şi emisferele cerebrale sunt oarecum diferite, în funcţie de rasă. La japonezi emisfera stângă înregistrează nu numai vorbirea articulată, dar şi celelalte sunete: zgomotul naturii, cântecul păsărilor. Deosebirea dintre japonezi şi europeni este determinată de rolul deosebit pe care îl au vocalele, tonul, accentul, ritmul, precum şi caracterul iconografic al scrierii japoneze. În vreme ce predominanţa logicii în limbile europene a dus la opoziţia şi asimetria celor două emisfere, preponderenţa afectivă din limba japoneză a menţinut un oarecare echilibru între ele. Relaţia dintre limbaj şi activitatea creierului apare şi în cazul paralimbajului muzical, făcând din muzică un mijloc de comunicare mai puţin universal decât credem. Matematicienii susţin că limbajul matematic este singurul infailibil în probleme de comunicare internaţională, întrucât simbolurile matematice sunt aceleaşi peste tot şi nu depind de nici o determinare culturală. Totuşi, se poate obiecta că aceste simboluri sunt în mare parte inaccesibile oamenilor de rând şi, mai ales, redau trunchiat realitatea. Sentimentele, emoţiile rămân în afara acestei comunicări.
Ceea ce se întâmplă la Iaşi în fiecare an, de hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, ne demonstrează că sfinţenia are limbajul ei cu adevărat universal. Pelerini veniţi din diverse zone ale ţării şi ale lumii realizează brusc că se înţeleg pentru că vorbesc aceeaşi limbă. Este limbajul internaţional al sfinţeniei, un limbaj superior ca posibilităţi de comunicare celui cromatic, muzical sau matematic; este un limbaj transparent, discret, misterios. Ca hialinul. Este un limbaj telepatic, spiritual, încărcat de bucurie şi de viaţă.

(Carmelia Leonte, scriitoare, redactor la revista “Dacia literară” - Ziarul Lumina, 14 octombrie 2006)