Era un părinte arhimandrit, anume Timotei, egumen la Mănăstirea Slatina, și fiind și el din soborul nostru, ucenic al Starețului Paisie, din multa evlavie ce avea către părintele nostru, îi zugrăvise chipul lui și îl ținea în chilia sa și îl cinstea cu multă cucernicie.

Iar într-o zi, iată că a văzut de năprasnă că intră un călugăr în chilia lui schimbat la față și plin de tulburare. Însă, cum a intrat, nu a zăbăvit mult, că fără de veste luându-l o furtună, l-a dus tăvălug pe scări, până la rândul cel mai de jos al chiliilor, umplându-l de sânge.

Iar arhimandritul Timotei, văzând o minune ca aceasta, nu se dumirea ce este. Și a alergat jos după acel monah și l-a întrebat ce este aceasta ce a pătimit. Iar călugărul i-a spus, zicând: „Eu tare am fost supărat asupra sfinției tale! Și acum, prin îndemnarea diavolească, voiam să te înjunghii!”, arătându-i spre dovadă și cuțitul. „Și cum am intrat – zice – în chilia sfinției tale și am dat cu ochii de icoana Starețului Paisie, atunci mi s-a părut că este viu și, căutând spre mine cu îngrozire, a ieșit de la fața lui ca o furtună și m-a adus până aici, precum vezi. Deci, sfinția ta, acum, fă ceea ce voiești cu mine, ticălosul!” Iar arhimandritul i-a zis: „Dacă Sfântul Părintele nostru starețul Paisie mă apără, apoi eu cine sunt, ca să mă răzbun?” Și văzându-l pe acel călugăr că își cere iertăciune cu lacrimi, l-a iertat din toată inima și l-a mângâiat cu cuvinte duhovnicești.

Și după aceasta, Părintele Timotei în grabă s-a înapoiat la metania sa, și s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire Secu.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Viața, minunile și acatistul, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 82-83)