Dacă Preacuviosul părintele nostru starețul Paisie îi iubea foarte tare pe fiii săi cei duhovnicești încă din vremea când se afla în viața aceasta, apoi cunoscut lucru este că și după al său sfârșit, el petrece nevăzut cu noi. Care lucru se adeverește și din aceasta, că, la sfârșitul vieții sfinției sale, fiindcă era așteptat arhiereul Veniamin ca să-l îngroape, apoi s-a făcut multă întârzâiere.

Și căutând părinții Așezământul vieții de obște al Preacuviosului starețului nostru Paisie, nu îl găseau. Iar un părinte din Sfânta Mănăstire a Secului, fiind și el venit la Mănăstirea Neamțului spre petrecerea părintelui nostru, a mers la arhondaric ca să găzduiască. Și peste zi, venindu-i somn din osteneală, s-a rezemat puțin să doarmă. Și îndată i s-a părut că vede pe Părintele nostru, starețul Paisie viu, îmbrăcat în mantie, cu camilafca în cap și cu cârja în mână, mergând după obicei la soborniceasca biserică. Iar el s-a grăbit ca să ia blagoslovenie. Și când i-a făcut metanie până la pământ, părintele nostru starețul l-a apucat de mână și i-a zis:

„Frate Victore, du-te și spune la părinți ca să nu se mâhnească pentru Așezământ, căci eu l-am pus între cărțile grecești”. Și acestea zicând, s-a făcut nevăzut. Iar acel părinte, îndată s-a trezit plin de bucurie și cu lacrimi mulțumea lui Dumnezeu pentru așa o frumoasă vedenie. Apoi alergând ca să spună acea vedenie părinților care căutau așezământul, ei, mai înainte de a le spune el, îl găsiseră între cărțile grecești, precum zisese precuviosul părintele nostru.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Viața, minunile și acatistul, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 80-81)