Iată-mă așezat în fața unei coli de hârtie, cu intenţia de a așterne câteva slove. Fără echivoc, mi-am zis, le voi dedica Împărătesei Cerului și a pământului, având în vedere apropiatul praznic al cinstitei sale Adormiri. În absenţa oricărei explicații logice, bobițe de sudoare mi-au năpădit fruntea, iar o emoție puternică a pus stăpânire pe mintea mea, încercând stăruitor să-mi răspund la întrebarea: „ce să scriu?”. Ce să spun eu, nevrednicul, despre Cea mai înaltă decât cerurile? Cum pot eu, cel încurcat în noianul atâtor griji și scăderi omenești, să vorbesc despre buna mea Mijlocitoare? Vă mărturisesc că-mi vine foarte greu să cuprind în puţine cuvinte toată dragostea și recunoștința, toată evlavia și bucuria, toată sfiala și prețuirea pe care le nutresc față de Născătoarea de Dumnezeu! Însă, cu smerenie și din dor nestins pentru Preasfânta, încerc să chezășuiesc câteva rânduri seninei sărbători ce va umple de lumină Biserica. La asemenea momente de înălțare duhovnicească, inevitabil gândul dă ocol vremilor neprihănitei perioade de pruncie, când fiecare dintre noi ne-am trezit că Maica Domnului era prezentă în viața și casa bunicilor, a părinților, fără a-I face „concurență” Fiului ei și Mântuitorului lumii. Îmi amintesc, cu bucurie, că Fecioara Maria „trona” în odaia și în întreaga gospodărie a bunicii și a mamei. De la ele am auzit prima dată despre necurmatele rugăciuni săvârşite de Măicuţa Domnului pentru lume, de dorința Fecioarei Maria de a ne împrieteni cu Dumnezeu.

Peste ani, ca monah, mi s-a confirmat că și în cinul călugăresc evlavia și dragostea faţă de Preabuna Maică este la fel, poate chiar și mai stăruitoare. Am observat la mulți monahi și monahii un mod aparte de a se închina: în fața icoanei Mântuitorului fac închinăciuni, exprimând sobrietate și solemnitate, dar în fața icoanei Preacuratei Sale Maici, în imensa majoritate, fac metanii mari, arătând apropierea, rugăciunea stăruitoare, dar și nădejdea necurmată în mijlocirea ei mântuitoare pentru noi. Astfel, dragostea şi preacinstirea se contopesc într-o tainică şi intensă legătură spirituală, prin care monahii îşi leagă viaţa şi mântuirea de Maica Preacurată, care le veghează drumul către Împărăţia Cerurilor.

Deşi nu mi se părea firesc s-o fac, m-am întrebat totuși: de ce oamenii și-au luat-o pe Maica Domnului drept mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare, de ce au investit atâta dragoste în numele ei? Potrivit învățăturii Sfintei noastre Biserici, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este folositoare iconomiei mântuirii în trei feluri: întâi, în calitate de mijlocitoare, prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu, pentru ca Fiul Său şi Cuvântul să Se întrupeze dintr-însa; în al doilea rând, prin prezența ei necontenită alături de cruce şi prin supunerea înaintea hotărârii Fiului ei de a Se jertfi; în al treilea rând, deoarece a primit, pentru întreaga lume, trăirea desăvârșită a mântuirii şi fiindcă a mijlocit, cu credință, pe lângă Fiul său, Iisus Hristos.

De aceea noi, oamenii o iubim pe Maica Domnului.

În mod cert, dragostea pământenilor nu a rămas nerăsplătită. Cu o debordantă generozitate, Fecioara Maria împarte necondiționat milă și iubire. Auzeam cândva o posibilă explicație a cultului Maicii Domnului, fără ca acesta să-l „concureze” în vreun fel pe cel al Fiului ei. Când vrei să spui, să ceri ceva unui mare dregător lumesc și îi cunoști mama, parcă mai ușor, cu mai multă îndrăzneală apelezi întâi la mijlocirea ei. S-ar părea că noi, românii, avem foarte mare încredere în mamele noastre, în puterea lor de convingere, în capacitatea lor de jertfă, smerenie, răbdare și nesfârșită iubire. Cred că din acest motiv mama, bunica mea, ca toate mamele și bunicile, au așezat în case, cu nemărginită prețuire, icoana Preacuratei Fecioare. Sigur că și dintr-un alt motiv: întreaga viață a Maicii Domnului a reprezentat o preafrumoasă minune. Nașterea din părinții ei vârstnici s-a arătat neașteptată și cu adevărat minunată, deşi s-a înscris în firescul existenţei pământeşti. Copilăria, faptele ei, le-a rourat slava smereniei, zămislirea s-a făcut prin puterea dumnezeirii, iar nădejdea i-a fost plină de dragostea pentru Cuvântul întrupat, Preadulcele ei Fiu. Aşadar, nici cinstita sa mutare la Cereștile locașuri nu putea fi decât una învăluită de prezența harului divin.

În mii de biserici din cuprinsul pământului românesc, în orașe, în cătune îndepărtate ori în așezămintele noastre cenobitice, poporul cel iubitor de sfințenie se va aduna cu flori și lumânări în mâini ca s-o prohodească pe Maica Domnului. Ați observat? Deși slujba de înmormântare a Născătoarei de Dumnezeu nu-și are originile în timpuri îndepărtate, ea a prins nezdruncinate rădăcini în inimile credincioșilor, fiecare locaş de cult devenind un „Ghetsimani” duhovnicesc. Frumoasa cântare de prohodire ne îndeamnă să cugetăm stăruitor la Fecioara Maria, izvorul vieții, mutată la Viață. Supunându-se rânduielilor firii, trece prin moarte, ca apoi, prin puterea Fiului ei Ce i-a zis: „Vino, binecuvântată Maica Mea, întru odihna Mea! Ridică-te, vino, aproape de Mine, preafrumoasă, căci prihană nu este întru tine”, să se înalțe întru slavă. Iar, de acolo, din înaltul Cerului, nu contenește a-și revărsa asupra noastră, fiii ei duhovnicești, noian de milă și îndurări.

Purtând în suflet florile recunoștinței, să-i așezăm florile privegherii pe sfântul epitaf al praznicului, zicând odată cu priceasna: „Am venit, Măicuță, să te mai vedem, să-ți spunem necazul pe care-l avem”.