Trăim bucurii sfinte prilejuite de măreața sărbătoare a mutării la viața cea veșnică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, dar și de perioada premergătoare slăvitului praznic, postul închinat ei, timp de rugăciune și laudă aduse Împărătesei Cerului. S-au scris cuvântări, s-au rostit predici emoționate în care s-a vorbit despre cea mai mare dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului din întreg anul bisericesc.

Înscriindu-mă în frumoasa tradiție de a aduce Preacuratei Maici laudă și preacinstire, mi-am propus să aștern câteva gânduri izvorâte din dragoste pentru cea care mi-a marcat toată existența în chip fericit. Mi-am intitulat acest articol astfel, convins că mulți au trăit în pruncie o experiență similară cu a mea: în primele imagini și reprezentări ale divinului era și Maica Domnului. Dacă am rememora clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei, cu toate bucuriile şi căutările inerente care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, cu siguranță ne-ar reține atenția un amănunt din casa bunicilor: o icoană mare și frumos învelită în ștergar cusut cu migală și drag pentru Măicuța Preasfântă.

Da, Fecioara Maria trona de sus odaia și toată gospodăria bunicii mele care, cu o pioșenie profundă, ne spunea că Maica Domnului ne vede tot ce facem, ne numără pașii când mergem la biserică, stă în genunchi și se roagă la Dumnezeu atunci când noi stăm la masă și de aceea trebuie să fim cuminți când mâncăm, să nu ne hârjonim și multe altele, ne spunea bunica, lucruri care m-au făcut să îmi dau seama că bunica, și  sunt convins că multe alte bunici, se ruga și simțea o evlavie deosebită pentru Împărăteasa Cerului.

La fel, dintre icoanele cu care m-am trezit în casa părinților mei, cea mai mare, cu același ștergar alb măiestrit împodobit cu motive naționale era cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ba, mai mult, am fost botezat și am crescut lângă o biserică cu hramul Intrării în Biserică a Preacuratei Fecioarei - și, iată-mă-s, slujind într-o biserică cu același hram. De aceea, spuneam, că am simțit pe Preabinecuvântata Fecioară că mi-a luminat și ocrotit viața, lucru pe care, cu siguranță, îl pot spune mii și mii de semeni.

Din acest motiv, poate că nu mai era firesc, dar totuși m-am întrebat de ce oamenii și-au luat-o pe Maica Domnului drept mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare, de ce au investit atâta dragoste în acest nume? Cert este că iubirea pământenilor nu a rămas nerăsplătită. Cu o debordantă generozitate, Fecioara Maria a împărțit milă și iubire necondiționat. Auzeam cândva o posibilă explicație a cultului Maicii Domnului care pare să-l întreacă pe-al Bunului ei Fiu, fără ca Acesta să se supere. Când vrei să spui, să ceri ceva unui mare dregător lumesc și îi cunoști mama, parcă mai ușor, cu mai multă îndrăzneală apelezi întâi la mijlocirea ei. S-ar părea că noi, românii, avem foarte mare încredere în mamele noastre, în puterea lor de convingere, în capacitatea lor de jertfă, smerenie, răbdare și nesfârșită iubire. Cred că din acest motiv mama, bunica mea, ca toate mamele și bunicile au așezat în case cu nemărginită prețuire icoana Preacuratei Fecioare. Sigur că și dintr-un alt motiv: întreaga viaţă a Maicii Domnului a fost o preafrumoasă minune. Naşterea din părinţii ei vârstnici a fost neașteptată și cu adevărat minunată, fără să fie extraordinară. Copilăria, faptele ei, au fost rourate de slava smereniei, zămislirea a fost plină de dumnezeire, iar nădejdea i-a fost plină de dragostea pentru Cuvântul întrupat, Preadulcele ei Fiu. Cu o așa viață, nici nu se putea ca apusul pământesc și înălțarea cu trupul la Cer să-i fi fost altfel. Preacinstirea ei a cunoscut în multe perioade chiar cote maxime, așa încât unii au exacerbat cultul Maicii Domnului și, dintr-un exces de evlavie, l-au transformat din supracinstire în adorare, cult datorat exclusiv lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat. Aceste aspecte ne îndreptățesc să ne întrebăm: cât de umană a fost Maica Domnului?

Încă din primele veacuri creştine au existat rătăciri care negau umanitatea ei, afirmând că ea ar fi fost o entitate spirituală, trimisă pe pământ cu scop bine definit, zămislirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Tocmai de aceea, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mărturisea că moartea ei a avut ca noimă să demonstreze unor asemenea eretici că se înşeală. În același timp, cunoscând sfinţenia vieţii ei, mulți creștini o cinsteau nu ca pe o făptură umană, ci ca pe o zeiţă, fapt ce a dat naştere la alte secte, care nu cinsteau pe Maica Domnului. Și, uite așa, de-a lungul timpului, credincioșii au exagerat fie sfinţenia ei, dându-i o supra-cinstire apropiată de adorarea lui Dumnezeu, fie umanitatea ei, dându-i o cinstire neconformă cu rolul ei unic avut în iconomia mântuirii neamului omenesc. Nimeni însă nu şi-a putut explica desăvârşirea vieţii ei, lipsa păcatelor personale şi vrednicia de a da trup Fiului lui Dumnezeu. Unii, cochetând cu astfel de idei și neputând a înțelege o astfel de „întovărășire” cu Dumnezeu din partea unei făpturi omeneşti supusă păcatului, au afirmat că Fecioara Maria ar fi fost predestinată, răpindu-i astfel orice virtute personală. Alţii au scos-o din rândul oamenilor și au așezat-o peste fireștile legi omenești printr-o decizie a lui Dumnezeu, făcând din ea un fel de făptură supraumană, o excepţie de la regulă, necesară întrupării lui Dumnezeu. Desigur că, în ambele cazuri, s-a trunchiat vrednicia Preasfintei Maici ca fire pământeană supusă  tentațiilor de tot felul, de a împlini cu desăvârșită plenitudine voia divină. Spuneam că întreaga viaţă a Maicii Domnului a fost o paradigmă de smerenie şi ascultare, desăvârşirea şi splendoarea lor întrecând minunea naşterii şi a morţii ei, fiind egalată doar de cea a naşterii Mântuitorului Hristos. Însuşi Dumnezeu, cu o nesfârșită răbdare a aşteptat - şi nu a predestinat - o astfel de smerenie şi ascultare, iar umanităţii i-au trebuit mii de ani ca să atingă, printr-o singură persoană, apogeul desăvârşirii umane. Astfel, cea care s-a învrednicit de o asemenea cinste, de a fi Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat vrednică de ea, fără să fi fost liberă de păcat sau având ceva ce nu a mai avut nimeni. Fecioara Maria a fost, cu adevărat, vrednică să fie Maică a lui Dumnezeu, iar cei ce neagă desăvârşita ei umanitate îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea făpturii umane şi în tăria smereniei şi a ascultării ei desăvârşite? De aceea, cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, egal cu cel al Mântuitorului, în anumite aspecte chiar depăşindu-l.

Fecioara Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii, mijlocirea ei fiind cerută de preotul slujitor şi de credincioşii participanţi la terminarea tuturor ciclurilor liturgice. Fiecare ectenie cuprinde o cerere adresată Născătoarei de Dumnezeu; fiecare cântare din canoanele cuprinse în cărţile de cult se încheie cu o laudă adresată Mariei. Ştiut este faptul că numărul de acatiste şi paraclise al Sfintei Marii depăşeşte pe cel al Mântuitorului Hristos şi al celorlalţi sfinţi. Dacă Hristos este centrul cultului divin public, cred că putem afirma, fără a greși, că Maica Sa reprezintă centrul cultului divin particular.

Prăznuim, așadar, trecerea prin moarte a Născătoarei de Dumnezeu și ridicarea cu trupul la Cer nu prin forțe proprii, ci din mila și iubirea Dumnezeiescului ei Fiu. V-ați întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă trupul Maicii Domnului ar fi rămas în mormânt? În mod sigur, binecuvântata criptă ar fi devenit cel mai dorit și mai vizitat loc de pe pământ. Fiecare creştin și-ar fi dorit să-i atingă preacinstitele sale relicve și să i se închine, cultul Maicii Domnului căpătând trăsături nebănuite. Toate acestea ar fi dus, cred, la o cinstire separată de cea a Mântuitorului Hristos sau la o tendinţă de egalizare a rolului Maicii Domnului cu cel al Fiului ei. Cred că mutarea trupului Maicii Domnului din mormântul din Ghetsimani, după trei zile de la moartea ei, a fost un act al dragostei lui Dumnezeu pentru Fecioara Maria, ca să arate lumii cinstea de care Fecioara se bucură înaintea lui Dumnezeu, dar și o dovadă a milei şi înţelepciunii divine, Dumnezeu cunoscând slăbiciunea sufletului şi uşurătatea minţii noastre. Dionisie Areopagitul spunea. în acest sens: „…iau martor pe Dumnezeu că dacă n-aş fi avut în minte şi în inimă învăţătura dumnezeiască, aş fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu şi i-aş fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu”.

În Biserica Romano-catolică, bunăoară, Născătoarea de Dumnezeu este numită și Coredemptrix. Este un termen mai nou care vrea să sugereze că suferinţa Mariei, neîmpărtăşită de ceilalţi creştini, conlucrează cumva cu suferinţa lui Hristos în realizarea răscumpărării omului. Dacă scoatem această idee din cadrul juridic al soteriologiei romano-catolice şi o aşezăm în cadrul soteriologiei ortodoxe, atunci nonsensul devine neîndoielnic. În mod cert, Maria reprezintă „Da-ul” omenirii către Dumnezeu. Cu toate acestea, doar Hristos putea recapitula umanitatea în Sine Însuşi. Doar Iisus, Domnul, putea distruge puterea morţii, umplând-o cu viaţa Sa nemuritoare prin jertfa de pe Cruce.

De aceea, acum, la ceas de praznic, ca și în fiecare zi a vremelnicei noastre existențe, Să Îi mulţumim Domnului că, în grija și iubirea Sa răstignită pe Golgota, ne-a dăruit-o pe Maica Sa, făcându-ne-o și nouă Maică. Iar ei, la ziua luminată a cinstitei Adormiri, să-i cântăm: Sfântă Marie, pentru noi, păcătoșii, roagă-te!