Se scriu și se trăiesc, cu tristețe și cu o tot mai ascunsă-n cuvinte nerostite îngrijorare – vedem, bucăți de istorie, în fiecare zi. Într-un veac care s-ar fi visat al comuniunii, al comunicării și al cuminecării neoprite. Trăim zile de război. Și, Doamne, tare mai rănește cuvântul acesta când e și numai scris! Când e trăit, răstoarnă suferințe adânci și lacrimi grele, tăceri îngenuncheate și lungi caiere de moarte peste toate.

O simt și copiii. Și-n sufletele lor, peste astfel de neînțelese încrâncenări, s-așterne tăcere. Și neputință. Și durere. Li se nestăvilesc pe buze întrebări care și-ar aștepta un răspuns. Și-au ascuns bine „acasă”-le și țărișoara în sufletele mari de prunci ce se grăbesc să crească, pentru că știu că lumea le-a fost dată cu un rost și rostul lor e s-o dezmărginească. Nu pun prea multe întrebări. Or fi înțeles și ei că-i un timp cu prea puține răspunsuri. Și că-s răspunsuri mai curând faptele și grija de ceilalți și rugăciunea. Și-aleg și ei să-și mângâie prin neplâns mamele. Mame ce-și tac durerea și grija și îngrijorarea! Cu o demnitate greu de așezat în cuvinte, dar și cu încrâncenare. Le-ați întâlnit, în tot acest răstimp, n-am nicio îndoială. Aleg să tacă, pentru că știu că e mai bine să nu le spună copiilor amăgiri și cuvinte în care poate și ele-n ceasuri ca acestea nu mai cred. Nu știu să răspundă: când și dacă „ne-ajunge din urmă” tata. Cu ce cuvinte poți să-l convingi pe un copil că tata – da, tata! eroul desăvârșit și sfântul pământesc al copilului – rămâne departe în urmă, să-și apere țara, și-și trimite fiul sau fiica, fiii și fiicele, să întâlnească necunoscutul în lume?

Trecem prin zile și trec printre noi zile cum am nădăjduit să nu se-ntâmple. Pare că retrăim, cu ochii larg deschiși, povestirile bunicilor ce și-au botezat anii copilăriei în suferință de pribegie și de „vacuare”. Așa spunea bunica mea. Că ani mai grei ca cei trăiți de prunca ce era decât aceia din „vacuare” ea n-a avut. Nici măcar anii în care, mai târziu, văduvă fiind, și-a crescut cei șapte copii.

În fiecare zi am tot aflat că sute de mii de refugiați și-au găsit adăpost prin grija îngemănată a oamenilor, a Bisericii, a numeroase organizații nonguvernamentale, a autorităților statului. Au tot venit, ca valurile ce se izbesc cu vuiet de un țărm, vești tulburătoare despre mii de mame și de copii ucraineni care și-au părăsit pe fugă țara și au lăsat-o-n grija taților-eroi, ce n-au gândit vreodată că vremea unei astfel de jertfiri poate fi așa de aproape; despre sute de studenți mediciniști indieni și nigerieni, speriați, îngrijorați și surprinși de bombardamente, pentru care s-au găsit peste noapte și mese calde și locuri de adăpost; sau despre grupuri de persoane cu deficiențe de vorbire și de auz, pentru care omenia și grija au fost grai cu ușurință de trăit și de-nțeles; despre bucovineni vorbitori de limba ucraineană, care-au lăsat grijile lor de fiecare zi și au rămas ore în șir în punctele de trecere a frontierei, ca să-i ajute pe pribegii ucraineni să se facă mai ușor înțeleși; și despre profesori și tineri voluntari care au fost dintru-nceput între copiii ucraineni, ca să le facă trecerea prin zile ca acestea mai ușoară și să mai ia și de pe umerii mamelor ce suferă așa de demn, măcar pentru câteva zeci de minute pe zi o astfel de povară.

Pe Dașa, Claudia, Sașa, Nastia, Stephan, Serafima și prietenii lor, rătăciți pentru o vreme de Cernăuți, i-am cunoscut în aceste zile și prietenia s-a așezat atât de cuminte și de frumos între noi, că reușim să ne-ascultăm cuvintele și mărturisirile chiar și atunci când ele ne tac. Îmi tac uneori, în prezența lor, cuvintele, pentru că nu știu răspunsuri pentru: Război! De ce noi? Până când? Oare ce va fi? Vom mai trăi?. Le tac și lor cuvintele… de teamă, de neînțeles și de dor. De teamă că ar putea supăra sau tulbura dragul și grija cu care ei simt că au fost primiți aici, într-o țară străină de „acasă” al lor. De neînțeles pentru că le e străină și limba pe care o vorbesc, dar și pentru că neînțeles rămâne gândul că războiul acesta nedrept și crud pe ei i-a ales. Și, peste toate, dorul! De tata, plecat „sî ni apiri pi noi”, de mămuca și de Bim, cel ce poartă numele „câinelui alb cu urechile negre”.

S-a prefirat printre noi întâia lună pe care-am vrut ca ei să n-o simtă așa de adânc ca fiind întâia lor lună tulburată de război. Am crezut și știm și-acum că n-ar fi drept să privim în treacăt la rănile acestea de acum ale pământului; am gândit și am și început înfăptuirea unor întâlniri de fiecare zi, Din drag de școală și de copiii lumii, pentru copiii ucraineni refugiați la Suceava. Voluntariat al profesorilor și studenților care simt că dincolo de profesie, de diferențe culturale și de pământească obârșie, graiul grijii de semeni și al iubirii ce ne leagă cu fire nevăzute de Cer e unul și același pentru fiecare. Iar timpul pe care-l petrecem cu ei vine cu o intensitate emoțională de neimaginat, dar e un plâns pe care ni-l îngăduim doar a-l purta pe dinăuntru, pentru că rostul nostru acum, mai mult ca niciodată, poate, e acela de a le întări încrederea de sine copiilor, de a-i ajuta să se elibereze, pe cât e cu putință acum, de angoase și de emoția confruntării cu necunoscutul, de a face dintr-un timp atât de dureros încercat unul de descoperire de sine și de învățare.

Povestea copiilor pe care vi-i povestesc acum lor nu începe cu „a fost odată…”, ci începe cu „se întâmplă și se trăiește tulburător de adevărat, în fiecare zi și în fiecare ceas, chiar acum…”. În țări deloc îndepărtate, din care fiicele Bunului, Pacea și Buna-înțelegere și Iubirea și Împăcarea și Dreptatea au fost izgonite și risipite prin străini. Și-odată cu ele, s-au risipit prin lume și fiii și fiicele poporului numit ucrainean. Prunci rupți din cer de două ori. Mai întâi, rupți din cerul familiei lor, pentru că tații le-au rămas acasă, să-și apere țara și să scrie primele pagini despre un alt fel de eroi. Apoi, rupți din cerul patriei lor, numit – așa de duios și odihnitor pentru suflet – acasă.

Se zbuciumă pruncii aceștia între spaimă și dor. Și nu-și îngăduie lacrimi, pentru ca mamelor lor să li se pară greul ce-l duc puțin mai ușor. Și pentru ca timpul pe care-l petrec, pribegind pe tărâmuri străine, să li se prefire mai ușor, i-am invitat la Școala de Zâni și Zâne, la ateliere de amintiri de neuitat și de povești românești, la Școala Primară „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, și am petrecut împreună cu ei o sumedenie de întâmplări vesele și frumoase. Am „matematicit”, am construit corpuri geometrice tridimensionale, am încropit povești călătoare, am pictat, am cântat la pian, am exersat limba franceză și limba engleză și da! – în fiecare zi – și bucuria, am vizitat muzee și Cetatea de Scaun a Sucevei, am intrat și-n biserici și-n catedrale, ne-am pitit pe sub un cer-curcubeu și-am alergat după un zar zburător, am cântat, am dansat, le-am oferit celor triști și celor dragi cadouri și mărțișoare, le-am aniversat pe mămici, pe Daria și pe prințul Venia cel mare, am zâmbit, ne-am jucat, am bombonit, am construit din cuburi un zid de apărare și ne-am lăsat, de fiecare dată, de drag și de „promit c-am să mă-ntorc”, câte o îmbrățișare. Știu c-am să stric povestea, dar simt să spun așa, în gura mare, că – în zilele dintâi – se-nșirau pe lângă noi câteva sute de saltele de pe marginea cărora ne priveau perechi de ochi ce se visau acasă, lângă cei dragi, rămași în depărtare. Și, Doamne, cum mai doare gându-acesta! Cum mai doare!

Apoi, am-bine-ferecat plânsul ce ne-ncerca pe dinăuntru și-am tras și toate obloanele îngrijorării, să nu cumva să se străvadă, și pentru ca bucuria să le fie măcar pentru câteva ceasuri senină și deplină. Și am rescris și pentru alți și alți zeci de copii, chiar sute, în alte și alte școli, povestea.

Între ei, Daria! Dașa, pentru prieteni. Are 10 ani. E inteligentă, talentată, prietenoasă, veselă, argint-viu, nerăbdătoare să vină a doua zi în fiecare seară, atentă la ceilalți și neobosită atunci când e vorba de învățare. Cântă la pian, e pasionată de dans și teatru, vorbește mereu și cu o neascunsă nostalgie despre atelierele de la cluburile copiilor pe care le frecventa la Cernăuți, a participat la competiții de muzică pentru copii și de folclor, de anvergură. A fost printre primii copii ucraineni înscriși în programul Din drag de școală și de copiii lumii și e cea dintâi care ne amintește că îi e dor să ne vedem și că vrea să învețe în fiecare dimineață.

De curând, de Ziua Mondială a Pianului, Dașa a cântat în deschidere la concertul de pian, „Lumea în 88 de sunete”, dedicat și copiilor ucraineni, organizat în Sala Auditorium a Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava, alături de copii și tineri din colegiul-gazdă, din Colegiul Național „Ștefan cel Mare” și din Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei”. Din freamătul degețelelor firave pe claviatură au străbătut îngrijorarea și dorul. A trecut mai bine de o lună de când se află pe tărâm străin de acasă al lor și până și de caldarâmul centrului vechi al Cernăuțiului îi e dor. O întreb adeseori ce amintiri va păstra despre noi.  Și ea-mi răspunde cu fața toată numai soare: „V-am scris numele pe inima mea!”.

Să fie mângâiere și bucurie pentru copii ca ea și pentru toți copiii lumii poate oricine-ar vrea încerca. Răgaz pentru o adăstare în poveste. Una scrisă chiar pe inimi, prin locurile-acelea prin care umblă desculț, și mai ades acum, Hristos.

Pace deplină ne vină!

(*Programul „Din drag de școală și de copiii lumii” este organizat  de  Inspectoratul Școlar Județean Suceava în parteneriat cu Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, prin Sectoarele  Educațional-teologic și Media și comunicare, cu binecuvântarea și susținerea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic.)