Sala Mare a Naţionalului ieşean s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de ieşeni dornici să participe la conferinţa susţinută de Andrei Pleşu pe tema parabolelor lui Iisus, temă ce dă şi titlul ultimei sale cărţi. Profesori universitari, scriitori, medici, oameni de cultură, teologi, precum şi foarte mulţi studenţi din centrul universitar ieşean au participat la acest eveniment cultural de ţinută, eveniment ce s-a bucurat de prezenţa IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Manifestarea, moderată de părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, este prima dintr-o serie de conferinţe iniţiate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi care se vor derula de-a lungul întregului an sub genericul „Serile Doxologia“. „Aceste întâlniri se adresează celor care-L caută pe Hristos şi celor care încă nu-şi dau seama că Îl caută. Nu se putea un început mai bun al «Serilor Doxologia» decât cu o conferinţă pe o temă care este, de 2000 de ani încoace, mereu actuală. Iar volumul domnului Andrei Pleşu, închinat parabolelor lui Iisus, se anunţă deja unul crucial pentru cultura română în dimensiunea sa creştină“, a spus, în deschiderea serii, pr. Constantin Sturzu.

Conferinţa a fost precedată de lansarea ultimei cărţi a lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“, apărută în 2012 la Editura Humanitas, după un efort de documentare de cinci ani.

Lucrarea, distinsă în 2012 cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, a fost prezentată de profesorul Ştefan Afloroaei, de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, şi de părintele arhimandrit Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi.

Prof. Ştefan Afloroaei a apreciat lucrarea lui Andrei Pleşu ca fiind „o carte ce aduce în atenţie modul în care interpretarea mai poate fi posibilă şi autentică astăzi. Sunt aşezate faţă în faţă atât dificultăţile interpretării şi înţelegerii noastre, cât şi modalităţile prin care ne putem apropia de mesajul creştin. Este, cred, o lucrare foarte importantă pentru timpul în care trăim, când criteriile şi reperele par să se estompeze tot mai mult“.

Din perspectiva teologului, părintele arhimandrit Nichifor Horia a subliniat rolul acestei lucrări în a ajuta cititorul să înţeleagă sensul parabolelor lui Iisus. „Cel mai mare obstacol în înţelegerea acestor parabole, ne arată domnul Andrei Pleşu, este ruperea între minte şi inimă. Şi dacă acesta este un obstacol, atunci o bună rânduire a lor, o bună înţelegere a lor au puterea de a elimina acest blocaj lăuntric, de a aduce unitate fiinţială omului şi de a-i descoperi un alt timp în afara celui al grijilor mărunte“, a apreciat pr. arhim. Nichifor Horia.

„Nu ne lipsesc răspunsurile, ci întrebările“

După prezentarea cărţii a urmat conferinţa cu tema „Parabolele lui Iisus“, susţinută de Andrei Pleşu. Timp de aproape două ore, cunoscutul om de cultură a menţinut vie atenţia auditoriului, argumentând pe marginea unui subiect mai degrabă rezervat teologilor şi clericilor decât unei personalităţi formate în domeniul filosofiei şi istoriei artei. „Ai voie - cum e cazul meu - să vorbeşti, cu un aer edificat, despre parabole şi credinţă? Ai voie, pentru că omul vorbeşte cu plăcere şi cu folos despre ce n-are. Îmi amintesc de un fragment din Tertulian, care vorbeşte despre mângâierea de-a sta de vorbă despre lucruri de care nu te poţi bucura: Aşa vorbeşte bolnavul despre sănătate, aşa vorbeşte săracul despre bogăţie, aşa vorbeşte nedesăvârşitul despre desăvârşire, aşa vorbeşte omul despre Dumnezeu. Aşa vorbesc eu despre parabole“, avea să spună la finalul conferinţei.

Puternic conectat la publicul din sală, Andrei Pleşu a prezentat, într-un limbaj accesibil, curat, proaspăt, savuros, propria viziune legată de modul în care am putea ajunge la sensul de dincolo de imediat, la miezul adânc al parabolelor lui Iisus. Dar pentru aceasta trebuie nu doar să citim ad-literam aceste pilde, la fel de actuale acum ca şi în urmă cu 2000 de ani, ci să căutăm să filtrăm informaţia nu doar prin trăire, prin suflet, ci şi prin minte. Şi să ne punem mereu întrebări. Căci, parabolele din Evanghelie fac parte, a apreciat Pleşu, din categoria acelor texte care au rostul de a te transforma. „Evanghelia nu se poate citi ca bibliografie. E un tip de text care nu e făcut să te informeze, sau să te delecteze, sau să-ţi dea mici reguli de comportament. E un text făcut să te transforme. Cartea mea urmăreşte tipul de transformare impus de Evanghelie. Ceea ce lipseşte pe piaţă nu sunt răspunsurile, ci întrebările, întrebări mai ruseşti, cele care să ducă dincolo de orizontul imediat. Trebuie să ajungi să păţeşti ceva, ca să-ţi pui întrebări. Citind parabolele ai ocazia să dai peste întrebări înainte să păţeşti ceva“, a apreciat Andrei Pleşu.

Acesta a oferit, apoi, publicului setul de reguli după care s-a ghidat, în încercarea sa de a ajunge la textul parabolelor şi la semnificaţiile acestora, afirmând însă răspicat că nu există o reţetă anume după care se poate ajunge la sensul lor. Astfel, pentru a ajunge la acest set de reguli, a fost de-ajuns să-şi pună câteva întrebări simple: Cui se adresează parabolele? Când sunt spuse? Care e intenţia textului? Există o precizie a textului? Ce câştigă omul la capătul citirii parabolelor?

Pleşu consideră că aceste texte ni se adresează nouă, tuturor creştinilor; fiecare dintre noi trebuie să se simtă vizat. „E o provocare spre o mai bună cunoaştere de sine, în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu“. Parabolele sunt spuse într-un anumit moment al vieţii lui Iisus şi într-un anumit moment din contextul istoric al Palestinei de secol I. Prin urmare „trebuie să ştii câte ceva despre lumea aceea, pentru a înţelege mai exact parabola“.

În privinţa intenţiei textului, Andrei Pleşu susţine că exegeza mai nouă nu ţine cont de acest aspect şi că există o literatură destul de bogată cu interpretări ale parabolelor dacă nu exagerate, măcar bizare: interpretări marxiste, feministe, confesionaliste. „Asta nu se mai numeşte exegeză, ci eisegeză, asta însemnând că nu se scoate înţelesul din text, ci se dă un înţeles textului. Dar nu se poate să nu ţii cont de intenţia cu care a fost comunicat acel text“.

„Iisus nu se temea de cuvinte“

Ultima parte a conferinţei a fost dedicată unui capitol special, şi anume precizia textului în aceste parabole. În această privinţă, Andrei Pleşu a atras atenţia asupra nepotrivirilor cu textul originar care se întâlnesc în traducerile româneşti ale Evangheliei, derapaje care viciază sensul exact al unor termeni şi, prin urmare, sensul final al parabolei. „Avem de-a face cu un tip special de text, care trebuie bine înţeles. Ideal ar fi să-l citim pe limba pe care a fost scris. Spun cu modestie şi oarecum stingherit, şi nu fără o anumită teamă de a gafa, că, uneori, textul românesc al Evangheliei are două tipuri de derapaje: uneori vrea să fie frumos, iar frumos înseamnă de obicei arhaic, şi cititorul de azi nu mai înţelege exact despre ce-i vorba, alteori vrea să fie pudic - sunt cuvinte care nu se spun. Un astfel de exemplu este cuvântul prostie, căruia i se spune cel mult sminteală. Sentimentul meu - atâta acces cât am la textul grec, fiindcă eu nu sunt un filolog - e că Iisus nu era deloc cineva care vorbea cu menajamente. Iisus nu se temea de cuvinte“, a explicat Andrei Pleşu.

În final, autorul a făcut şi câteva recomandări legate de modul în care aceste texte trebuie lecturate, sugerând că niciun cititor nu trebuie să se lase învins de cea mai la îndemână explicaţie, pentru că parabola oferă câmpuri foarte diferite de interpretare. „Sunt texte care oferă răspunsuri, dar care, mai ales, deschid întrebări şi hrănesc întrebări. Sunt texte care toate la un loc configurează o ordine a modului în care trebuie căutată ordinea. Înveţi să nu geometrizezi lucrurile. Şi trebuie să nu adormi, să fii mereu treaz“, consideră Andrei Pleşu.

„Dacă-L iei pe Iisus din parabole, le muţi în literatură“

După conferinţă, Andrei Pleşu a răspuns întrebărilor adresate din public pe tema parabolelor. Reproducem câteva dintre acestea şi răspunsurile oferite de autor.

După lansarea cărţii aţi afirmat că cel mai frică v-a fost de reacţiile teologilor. Despre ce fel de teamă este vorba?

M-am temut pentru că, totuşi, deşi m-am străduit să fiu conform şi cuviincios, fiind exterior angajării teologale de-o viaţă, m-am gândit că voi fi făcând greşeli, voi fi spunând lucruri discutabile. Şi mă întrebam în ce mod vor reacţiona experţii la încercarea mea. Am avut surpriza să constat mult mai multă bunăvoinţă decât mi-am închipuit.

Aţi scris cartea din convingere teologică sau din provocare filosofică? Filosofia v-a condus spre teologie sau teologia v-a confirmat şi îmbunătăţit cunoaşterea filosofică?

Întâlnirea mea cu problematica credinţei e anterioară întâlnirii mele cu filosofia. Se întâmpla în anii â60-â70, când nu era o întâlnire validabilă public. L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuş şi, în felul acesta, m-am apropiat de o tematică care m-a marcat. Abia mai târziu, după 22 de ani, l-am cunoscut pe Constantin Noica şi am trecut la filosofie.

De ce parabolele nu pot fi extrase, de ce nu pot avea un înţeles universal uman luate ca atare şi, eventual, răspândite în lume fără să mai existe o legătură cu persoana lui Iisus, persoana istorică? Ce le leagă de Evanghelii?

Răspunsul care-mi vine cel mai repede pe buze e că parabolele fără Mântuitorul sunt ca un ceas cu cuc fără cuc. Nu poţi pricepe parabolele cu adevărat dacă nu ai mereu în minte emiţătorul, axa lor simbolică şi semantică. Nu le poţi înţelege bine fără context, vocea celui care emite e esenţială, situarea lui în propria biografie şi în istorie e esenţială. Dacă-L iei pe Iisus din parabole, le muţi în literatură.

Aţi afirmat că trăim cu foarte multe răspunsuri şi cu prea puţine întrebări. Parabolele sunt răspunsuri, dar nu în clar. De ce are această opţiune Iisus?

Simplificând, aş spune următorul lucru. Ca să ai răspunsuri, trebuie întâi să ai întrebări. Dacă n-ai nicio întrebare, nu-ţi lipseşte nimic. Când Iisus spune: „Vorbesc în parabole ca să nu înţeleagă cei din afară“, el nu practică o strategie exclusivistă, nu e ezoteric. Ceea ce vrea El să spună e că nu înţelege să livreze răspunsuri cu forţa, nu înţelege să livreze răspunsuri celor care n-au întrebări, care, deci, nu sunt disponibili, care nu vor să-L asculte. A fi în afară este un viciu. Cine nu e înăuntru - înăuntrul unei idei, a unei convingeri, a unei  relaţii umane - nu e în regulă şi nu poţi să-l convingi ţinându-i discursuri. Trebuie mai întâi măcar să fii pornit spre înăuntru.