Educaţia integrală, educaţia care îşi asumă fiinţial latura pozitivă a învăţării şi care, aşa cum amintea pedagogul Ştefan Bârsănescu, are sarcina de a orienta evoluţia omului în direcția valorilor, nu poate exclude dimensiunea spirituală a existenţei umane. Întemeierea actului educativ pe valorile religioase validează, asigură un alt suport, coerent şi unitar, demersului educativ.

Prezenţa disciplinei Religie în sistemul de învăţământ românesc reprezintă o formă de valorificare a potenţialului formativ-educativ al valorilor creştine, având un rol important în dezvoltarea personalităţii elevului, în realizarea unei culturi generale, religioase, a unei conduite religioase corecte prin metode instructiv-educative specifice - pentru că fiecare disciplină are particularitatea ei. Religia trebuie să fie o materie care să dezvolte un set de valori precum dragoste, toleranţă, bine, respect, nicidecum să se caracterizeze prin îndoctrinare, conţinuturi nepotrivite, materie încărcată (ne referim la principiul pedagogic al cantităţii optime), teama de momentul evaluării etc.

Profesorul de Religie ideal (la nivel mental, ideatic putem creiona un astfel de portret) trebuie să aibă autoritate ştiinţifică şi autoritate morală, să îmbine în chip înţelept blândeţea cu stilul autoritar moderat, să fie convins de cea ce spune şi să aplice conţinuturile în viaţa privată, altfel nu-i decât un făţarnic, după cum ne atenţionează Sfântul Vasile cel Mare. Şi nu e nevoie să facem o demonstraţie aparte despre forţa exemplului în procesul de educaţie. Dacă examinăm viaţa dascălilor de vocaţie, vom constata că prin faptele lor, prin conduita lor exemplară, au putut deveni modele formative autentice. Elevul poate căpăta pasiune pentru o materie, pentru un domeniu, inclusiv datorită dascălului său. De asemenea, poate dovedi o lipsă de ataşament faţă de o disciplină dacă profesorul nu are acele abilităţi de care aminteam.

Despre criza de ordin moral din societatea actuală s-a tot vorbit în ultima vreme. Se pare că, sufocaţi de urgenţe şi activităţi zilnice, a căror prioritate poate fi pusă de multe ori sub semnul întrebării, nu mai avem timp de Dumnezeu, nu mai avem timp de cei de lângă noi, nu mai avem timp nici măcar de noi înşine. În depăşirea acestei crize, care reclamă revitalizarea moral-spirituală, un rol esenţial îl are educaţia, dar nu orice fel de educaţie, ci una de calitate, realizată cu acea pasiune şi competenţă la care făceam referire. Din acest punct de vedere, promovarea educației religioase este obligatorie. Iar dacă vorbim de şcoală, de educaţia formală, fără de care nu se pot atinge coerenţa şi plenitudinea educaţională, valențele educativ-morale ale orei de Religie se materializează în atitudini și comportamente necesare omului modern.

În plus, la ora de Religie, copilul trebuie ajutat să înțeleagă beneficiul respectării unor reguli de conduită socială, să conştientizeze rezultatele comportamentului său asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi, să cunoască tradiţiile neamului, să participe afectiv şi efectiv la sărbătorile religioase ale familiei şi ale comunităţii, contribuind, astfel, la formarea unei personalităţi ancorate în realitate. Nu în ultimul rând, religia părinţilor şi bunicilor tăi îţi conferă o identitate culturală, socială, îţi oferă apartenenţă la un grup, construieşte o „logică a necesităţii”, îi (re)uneşte pe oameni, construieşte o linie de rezistenţă contra ideilor eretice care o asaltează, sădeşte încredere, curaj, conştiinţa că nu eşti singur.

Această sincopă în derularea învăţământului religios aş privi-o, mai degrabă, ca pe o provocare. Atent gestionată, poate conferi un plus de legitimitate şi conduce (sau ar trebui să conducă) la necesare perfecţionări.