Adormirea Maicii Domnului – intrarea în iubirea cea infinită
În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Troparul Adormirii Maicii Domnului sintetizează teologic toată esenţa de valori sfinte ale Maicii Domnului. Fecioară fără de prihană şi născătoare de Prunc dumnezeiesc, Maria biruieşte prin curăţie hotarele firii, arătând minunea cea mai mare a istoriei, naşterea lui Dumnezeu ca Om din ea. Această minune a veacurilor nu este însă un accident ontologic, ci rodirea plină de lumină a umanităţii, care perseverând ân sfinţenie, a înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu. Prunca sfântă Maria a cultivat în inima ei atât de mult sfinţenia şi fecioria dumnezeiască, a ajuns să semene la suflet atât de mult cu Dumnezeu, încât Însuşi Hristos a primit să semene cu ea. În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede în mod plenar puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, puritatea gândului rugător, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului este actul teologic de supremă reciprocitate a iubirii, Fiul cel veşnic, fiind purtat în braţele sale de Maica Lui, acum, primind în braţele Lui sufletul feciorelnic al Mariei, sub chipul unui prunc. Răspunsul firesc al lui Dumnezeu, de îmbrăţişare a sufletului mamei, vine dintr-o viaţă de iubire nesfârşită, de suferinţă tăcută şi de smerenie adâncă a Maicii Lui. Adormirea ei înseamnă întoarcere la braţele părinteşti ale fiului ei, întâlnirea de taină dintre cei ce nu s-au despărţit niciodată, împlinirea vocaţiei de mamă şi finalitatea unirii omului cu Dumnezeu.
Maica Domnului L-a hrănit la sânul ei feciorelnic pe Hrănitorul tuturor, L- a spălat pe Cel ce curăţeşte toată făptura, L-a învăţat să meargă pe Călăuzitorul galaxiilor, L-a învăţat să vorbească pe Logos-ul întregului univers. Acum, primeşte darul intrării la Tronul slavei, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cuvintele troparului: „întru adormire lumea nu o ai părăsit” arată taina veacului viitor, aceea a simultaneităţii ontologice în iubire, al comuniunii totale prin rugăciune, al prezenţei spirituale în comapsiune şi al trăirii în sânul lui Dumnezeu. Deşi cu trupul şi sufletul la ceruri, Maica Domnului rămâne mai aproape de orice om, mai aproape de mama fiecăruia dintre noi. Nimeni şi nimic nu o mai pot împiedica să asculte rugăciunile şi lacrimile întregii lumi. Iar dorul ei, suferinţa ei – de a-şi vedea Fiul murind pe Cruce – se transformă acum într-o putere minunată, care ascultă cu luare aminte durerile lumii, le trece prin inima mai largă decât cerurile a Maicii şi ajunge la inima Stăpânului. Aşa că Maica nici nu are trebuinţă să Îl mai roage ceva, căci ascultă ca un Dumnezeu toate şoaptele inimii ei, toate suspinele de durere pe care le primeşte şi o iubeşte atât de mult încât le împlineşte, aşa cum a făcut în Cana Galileii.