Toate duminicile octavei pascale până la Cincizecime sunt duminici speciale, cu celebrare liturgică de Praznic. În duminica a treia ne întâlnim cu femeile mironosițe, primele care s-au întâlnit cu Hristos înviat întrucât sunt și cele care au rămas până la sfârșit lângă Crucea Lui. Crucea și Învierea sunt cele două fețe ale desăvârșirii în Ortodoxie și incontestabil, cine își asumă Crucea are și bucuria Învierii: Crucea fiind condiția Învierii, iar Învierea fiind împlinirea Crucii. Altfel spus, cine primește moarea trăiește deja înviat, iar cine evită moartea morții nu se va întâlni niciodată cu Învierea cea spre Viață, ci doar cu învierea cea spre osândă (Ioan 5, 24).

În comparație cu apostolii, care s-au ascuns de frica iudeilor și a romanilor, mironosițele au sfidat orice instinct de autoconservare și au rămas lângă Crucea lui Hristos și la mormântul Lui, indiferent de consecințe. Ceea ce ne atrage atenția citind Evangheliile este curajul debordant al mironosițelor cu care L-au urmat pe Hristos, fără revendicări, fără așteptări, cu orice risc, pe viață și pe moarte. Aceasta deoarece în întâlnirea cu Hristos, ele și-au găsit împlinire la toate căutările Iubirii, și nu au mai amânat nimic (cum va face Toma), nu au trădat nimic (cum va face Petru și Iuda), ci s-au predat cu totul lui Dumnezeu.

Ce mai observăm este faptul că nu Hristos a venit la ele Înviat, ci ele au mers după Hristos cel mort, Care le-a întâmpinat Înviat. Doar în moarte și în iad se descoperă pe deplin Învierea. Altfel, lesne se poate confunda Învierea cu resuscitarea sentimentalistă, iar moartea și crucea cu autoflagelarea punitiv-compensativă. De aceea, prima lecție a mironosițelor este aceasta: mai bine în moarte cu Iisus, decât în viață fără El, pentru că moartea cu El este Viață, iar viața fără El este moarte. Este rezumatul paradoxal al Evangheliilor și condiția indispensabilă a îndumnezeirii în condițiile căderii.

Hristos este răstignit ca un tâlhar, moare ca un sclav, dar are parte de îngropare ca un Rege-Preot. Mai întâi Iosif și Nicodim, iar apoi mironosițele pun în realitate acest Adevăr, îmbălsămând Trupul lui Iisus cu aromatele și cinstea cuvenite unui Rege și mare Preot, arătând că Cel răstignit și mort nu este oricine, ci Împăratul Slavei și Arhiereul mântuirii noastre. De aceea, era firesc ca toți aceștia să fie prăznuiți imediat după praznicul Învierii Domnului. În mod normal, amintirea lor se făcea marți în a doua săptămână după Paști, însă aceasta a fost transferată în duminica următoare (schimbarea a fost făcută la Constantinopol după secolul al optulea) pentru a da mai multă importanță martorilor cei mai apropiați ai tainei Morții și Învierii și pentru întregirea și coerența mistagogiei Penticostarului. Prin acești martori și mărturisitori „cultul morților primește dimensiunea cultului Învierii”[1], chiar slujba înmormântării având în primele ei formulări accente preponderent pascale.[2]

Denumirea de mironosițe provine de la ungerea cu mir pe care aceste femei doreau să o facă trupului Mântuitorului, după obiceiul și după dragostea lor, atunci când au mers la mormânt în prima zi a săptămânii. În Sfintele Evanghelii găsim numele unora dintre mironosițe, dar cu siguranță că acestea au fost mai multe. Prima dintre ele, potrivit Sfântului Grigorie Palama este Maica Domnului, care nu s-a îndepărtat prea mult de mormânt până în clipa Învierii. Ea nu s-a înfricoșat când a avut loc cutremurul sau când a văzut îngerul răsturnând piatra, pentru că era familiarizată cu asemenea întâlniri. De altfel, toate tainele cerești și pământești s-au descoperit mai întâi pentru ea, apoi, prin ea, nouă[3]. Nichifor Teotokos, urmând Sinaxarului lui Nichifor Kalist Xantopol, este de părere că atunci când Sfinții Evangheliști amintesc de „Maria, mama lui Iacov” (Marcu 16, 1; Luca 24, 10), de „Maria, mama lui Iacov (cel Mic) și a lui Iosi” (Matei 27, 56; Marcu 15, 40) sau de „cealaltă Marie” (Matei 27, 61; 28, 1), ei nu se referă la Fecioara Maria.[4]

Apoi, cele mai cunoscute din ceata mironosițelor sunt Maria Magdalena (Matei 27, 56; Marcu 15, 40; 16, 1) și Salomeea, una dintre fiicele lui Iosif logodnicul, care s-a căsătorit cu Zevedei și au avut doi fii: Iacov și Ioan Evanghelistul, „fiii tunetului” (Marcu 3, 17). Alt nume între mironosițe pe care-l mai cunoaștem din Evanghelii este Ioana  (Luca 8, 3; 24, 10), femeia lui Huza (administrator și iconom în casa regelui Irod), se alăturase și ea femeilor care slujeau discret, din avutul lor, nevoilor Mântuitorului și ucenicilor Săi. Pe lângă aceasta, mai sunt amintite Suzana (Luca 8, 3), Maria lui Cleopa, „sora” mamei Lui (Ioan 19, 25), precum și surorile lui Lazăr cel înviat din morți, Marta și Maria. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul numele mironosițelor conțin înțelesuri tainice, cu trimitere directă la viața duhovnicească a Bisericii: „Prima Marie, din care Cuvântul a scos șapte draci, este tot sufletul făptuitor, curățit de vraja veacului acestuia, prin cuvântul (rațiunea) poruncilor evanghelice. Căci veacul acesta este înșeptit, împlinindu-se prin învârtirea timpului în jurul său însuși. De acesta îi eliberează Cuvântul pe urmașii Săi, așezându-i, în tot chipul, mai presus de cele de sub vreme. Iar cealaltă Marie este tot sufletul contemplativ, care a dobândit prin cunoștință adevărată rudenia cea după har cu Cuvântul. Salomea, care se tălmăcește «pace», sau «prea plină», este tot sufletul care prin lepădarea patimilor a dobândit pacea, prin bogăția virtuților cu fapta a supus cugetul trupului legii duhului, iar prin umplerea de înțelesurile duhovnicești ale contemplației a îmbrățișat, pe cât e cu putință, în chip înțelept, cunoștința lucrurilor. Iar Ioana, care se tălmăcește «porumbiță», adică animalul cel blând, nemânios și rodnic, este tot sufletul care a lepădat prin blândețe patima și are aprinsă rodnicia duhului în cunoștință. Acestea lăcrimează de dimineață, adică varsă lacrimi pentru cunoștință, căutând pe Cuvântul (Rațiunea supremă, obârșie a toată virtutea și cunoștința). Și ele toate văd cele dintâi piatra ridicată de pe ușa mormântului, adică împietrirea întru nelimpezire a cuvântului, așezată pe inimă; apoi pe îngeri, care sunt rațiunile naturale ale lucrurilor contemplate în duh, ce vestesc în tăcere pe Cuvântul atotcauzator”.[5]

Așadar, mironosițele, „ungându-și mintea cu evlavia”[6] înainte de toate, au adus Celui care este cu adevărat „mireasma vieții pentru cei ce vin la El cu credință”[7]miresme bine mirositoare ca semn al curăției și frumuseții sufletelor lor. Cel pe care L-au iubit atât de mult pe când era în viață este cinstit chiar și mort printr-o dragoste plină de curaj. Astfel, iubirea lor se împletește cu bărbăția duhovnicească care le așază în fața apostolilor în planul calitativ al exigențelor cerute de Iubire. Fără curaj și bărbăție nimeni nu poate iubi până la capăt, iar curajul este puterea dată de Adevăr în om, ceea ce înseamnă că Iubirea este nedespărțită de Adevăr în orice Relație de dragoste. Altfel, frica stăpânește relația, iar unde este frică, dragostea este amânată sau chiar inexistentă (I Ioan 4, 18). Dimpotrivă, atunci când facem loc în mintea, în sufletul, în carnea și sângele nostru Adevărului unit cu Iubirea, curajul devine neînfricat fiind puterea de netemut care stă de strajă în fața dușmanilor de tot felul, care vor să relativizeze Taina Relației în om, care aduce cu sine Bucuria de a trăi.

Dacă apostolii au trăit o deziluzie totală în fața morții lui Iisus, Cel în Care și-au pus toată nădejdea mesianică, femeile care L-au urmat au altă atitudine. Apostolii sunt departe, femeile sunt aproape. Apostolii sunt departe pentru că ei visau la altceva în legătură cu Iisus: că va fi un rege care nu va muri, iar ei vor avea privilegii. Femeile sunt aproape și I-au stat alături pentru că ele au acceptat mai ușor Taina morții lui Iisus. Poate că aceasta au înțeles-o mai potrivit femeile și pentru faptul că, mai ales în lumea antică, femeia dă viață de cele mai multe ori cu prețul vieții ei (știut fiind că nașterile erau evenimente periculoase în lumea antică). Pe de altă parte, femeile au un simț mai acut al durerii, pentru că simt durerea în trupul lor și au această latură afectivă mai dezvoltată: solidaritatea cu cel în suferință, care nu trebuie abandonat. Bărbații însă, pentru că nu poartă durerea în carnea lor, dezvoltă nevoia de a aduce durere în trupul altora.

Curajul mironosițelor se dezvoltă pe acest fundal al acceptării morții. Al schimbului de vieți. De aceea, intră curajoase în mormântul gol pentru a căuta un mort și au parte de vestea Învierii. Se întâlnesc cu un înger care le spune că Nazarineanul răstignit a înviat: mergeți în Galileea și acolo Îl veți vedea (Marcu 16, 7). Este o veste surprinzătoare și copleșitoare, cu trăiri diverse, bulversante și răscolitoare. Apar în Evanghelii, la mironosițe, limitele femininului: erau cuprinse de frică și de tulburare la vestea Învierii și alergau ca ieșite din sine să vestească Învierea Apostolilor (Marcu 16, 8). Pare că sunt cuprinse de aceeași frică, precum erau Apostolii, pe de o parte pentru ca nu cumva să se creadă că natura feminină este absolvită de acest flagel ființial, iar pe de altă parte pentru a înțelege că nu e un dat curajul, ci o alegere pusă în lucrare. Alegerea de a ține împreună Iubirea cu Adevărul. Cine le desparte are parte de frică, cine le unește petrece în curaj și libertate (Ioan 8, 32). Este și motivul pentru care doar după pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Adevărului și al Mângâierii, atât apostolii, cât și mironosițele se vor umple de curaj și vor vesti tuturor Învierea.

Aceasta arată că fără curajul mironosițelor de a merge la mormânt (deși frica le-a cuprins la vestea Învierii) creștinismul nu s-ar fi putut împlini, dar și că, numai cu ele creștinismul n-ar fi avut nicio șansă. Pe această cale înțelegem de ce primele duminici de după Înviere prăznuim martorii Învierii, mai întâi pe apostoli, apoi pe mironosițe: pentru a înțelege că Biserica are nevoie și de unii și de alții, și de darurile bărbătești și de darurile femeiești. În același timp, Evangheliile aduc în atenție limitele ambelor ipostazieri, ale masculinului, care cade repede în îndoială când nu-și împlinește idealurile, dar și ale femininului, care cade în spaimă și tremur la cea mai fină schimbare de situații ale vieții, neavând forța să ducă până la capăt aflarea Bucuriei.

Mironosițele au curajul și îndrăzneala iubirii, ca și apostolii, doar atunci când Învierea le pătrunde în carne și sânge. De altfel, în Biserică, avem femei multe pline de curaj, avem martire, avem și misionare cu o tărie de multe ori mai mare decât a bărbaților, mulți bărbați plini de forță duhovnicească fiind „creația” mamelor sau a surorilor lor. Trecând, însă, peste vocațiile distincte ale femeilor și ale bărbaților, înțelegem din mesajul nou-testamentar, dorința lui Dumnezeu ca și unii și alții să devină creație nouă, care să depășească limitele și conflictele dintre genuri, dintre rase, dintre culturi, dintre religii (Galateni 3, 28).

Mesajul ultim al lecției mironosițelor îl avem în trimiterea tuturor celor care L-au urmat pe Hristos să se vadă în Galileea (Marcu 16, 7; Matei 28, 1-20). Aceasta înseamnă – atât pentru ei cât și pentru noi – că, nu ne putem întâlni cu Hristos Cel Înviat și nu-L putem vedea decât atunci când vom întrupa spiritual vocația Galileii – locul de unde a început totul, locul misiunii. Învierea înseamnă misiune și lucrare de apostol, de trimis, de ucenic al Mântuitorului Hristos, cu noi înșine mai întâi și apoi unii cu alții. Învierea este invitație la mărturie martirică în care este ucisă moartea cu puterea și curajul Adevărului plin de Iubire. Galileea este, în același timp, începerea relansării Împărăției lui Dumnezeu „precum în cer și pe pământ”, întocmai cum a făcut Mântuitorul Hristos începând din Galileea. Aceasta transmite Hristos Cel Înviat: Programul venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ se continuă. Voi, martorii Învierii, trebuie să-l faceți, Și, când veți intra în misiunea Mea, atunci Mă veți vedea și voi fi împreună cu voi. Deci, dacă nu intrăm în programul de realizare a Împărăției lui Dumnezeu, în misiunea pe care Dumnezeu a dat-o atât apostolilor, cât și tuturor celor botezați, nu ne întâlnim cu Iisus Cel Înviat, ci doar cu o emoție, cu un sentiment, cu o speranță, cu experiența noastră spirituală. Pe scurt, cu Hristos cel Înviat ne întâlnim la misiune, la treabă, la lucru, nu la dulce visare. Aceasta ne face martori.

Așadar, fără martori, Învierea ar putea fi considerată de unii un fapt izolat sortit morții, dar cu astfel de martori, Învierea devine mai tare decât moartea. Martorii Învierii sunt deopotrivă bărbați și femei, întrucât Învierea dă cel mai potrivit contur persoanei umane, fie bărbat, fie femeie. Învierea ipostaziază plenar ființa umană.