Drumul de la boală la iubire

4 Octombrie 2017 08:57 Stil de viaţă
 

O mamografie. Atât a fost de ajuns pentru ca Eugenia să afle că suferă de cancer la sân, în stadiul IV. Din acel moment, viaţa ei s-a schimbat radical, devenind o goană pentru a recupera timpul în care boala i-a acaparat aproape în întregime sânii. O luptă care a învăţat-o să aibă grijă de ea şi, la rândul ei, de toţi ceilalţi cărora le-a spus povestea sa. Şi o lecţie despre iubirea de a fi, la orice vârstă.

Eugenia a ajuns la Spitalul „Providenţa“ în urmă cu un an şi jumătate. Se simţea obosită şi avea o bănuială că ceva nu este în regulă. Cum analizele de sânge aveau rezultate bune, iar pe corp nu exista niciun semn vizibil de îngrijorare, nu a dus scenariul insuflat de frică prea departe. „Am zis hai să fac, totuşi, o mamografie. Cu 22 de ani în urmă avusesem o mastoză, dar o tratasem. De atunci mai fusesem o singură dată la un control, cu ani în urmă, şi nu au existat probleme. Acum, însă, vă daţi seama prin ce am trecut…La măsurători s-a văzut că nodulii erau atât de mari, că nu îi mai puteai distinge de sân. Iar cancerul era în stadiul IV“, a povestit pacienta. Prima întrebare pe care şi-a pus-o a fost: de ce atât de târziu? „Ne luăm cu lucrurile mărunte şi, uite aşa, că doar atâţia ani ce am făcut?! Oare chiar nu puteam să vin?! Dar uite că nu ne dăm seama cât este de gravă boala şi că nu mai e de aşteptat. Şi, pentru că sunt atâtea tinere bolnave, este foarte important să meargă la control, să facă o mamografie, să se îngrijească la timp“, a adăugat Eugenia.

„Dacă te superi cu ceva, pe loc începe să te doară unde e afectat“

 Venise vremea ca Eugenia să se pregătească pentru o intervenţie chirurgicală. De atunci, a intrat în concediu medical, a pierdut un sân, a început tratamentul, chimioterapie, radioterapie, a trecut un an jumătate şi acum tratamentul s-a încheiat. „Credeam că nu mai pot să mai urc scările, să plec. Nu mi-a fost  atât de rău, încât să ameţesc, să vomit. Dar am avut stări de moleşeală în care aş fi vrut doar să stau  şi să stau, doar să stau, dacă s-ar fi putut, nici să nu judec. Erau şi momente în care mă trezeam şi fierbea carnea pe mine, aşa eram de agitată, m-aş fi ridicat atunci să lucrez ceva. Iar apoi iarăşi venea starea de moleşeală. Prima săptămâna a fost critică, dar apoi a fost mai bine. Nu am depins de nimeni, să fi avut nevoie de cineva să mă însoţească, asta a contat mult pentru mine“, a povestit Eugenia. S-a considerat norocoasă, aşadar, că tratamentul a dat roade. Norocoasă şi că, spre deosebire de ceilalţi pacienţi care veneau de la mare distanţă, ea a putut să parcurgă singură toate drumurile spre spital, fiind sprijinită de familie mai ales pe plan emoţional. „Cel mai mult contează liniştea. Pentru că de la medicamentele acestea ai o stare letargică şi, dacă te superi cu ceva, creierul fiind cel care comandă, pe loc începe să te doară locul afectat. Asta contează, să nu fii stresat, să nu îţi fie frică“, a explicat pacienta.

Cât am fi de bătrâni, toţi ne luptăm pentru o bucăţică de viaţă, să mai trăim un pic

A urmat apoi un computer tomograf, unde a aflat că nu va mai fi nevoie de o intervenţie şi la celălalt sân. Vor urma să fie investigate şi alte organe, pentru a se verifica dacă boala nu s-a extins. Pe lângă schimbările exterioare, precum tratamentul, regimul alimentar, în această perioadă Eugenia şi-a schimbat şi viziunea. Printre oamenii bolnavi, unii mai grav, alţii mai puţin, unii mai tineri, alţii mai în vârstă, Eugenia, în vârstă de 55 de ani acum, a simţit cum bucuria iubirii nu poate fi anihilată de nimic. „Era o bătrânică, de undeva de la ţară, slabă, cu o fustă măruţă. Şi era cu soţul, mult mai bătrân, peste 70 de ani, iar cât a fost ea în operaţie, el a început să îi pregătească mâncarea, să îi pună iaurtul în pahar, brânza topită pe pâine. Sunt atâtea cazuri, te uimeşti. Eu mă încarcam de energie când mă duceam la spital, îmi provoacă o stare de bine, vorbesc cu oricine e acolo. Când ajung acasă, soţul mă întreabă ce am făcut şi eu atunci îi povestesc. Mai e o bătrânică, a fost poliţistă, e aşa grijulie, şi tuturor le e drag de ea. Cât am fi de bătrâni, toţi ne luptăm pentru o bucăţică de viaţă, să mai trăim un pic. Şi eu vreau să văd ce mai reparăm. Vreau să fiu ca nouă!“. Iar medicii fac tot posibilul pentru ca acest lucru să se întâmple şi, mai ales, ca boala să fie prevenită.

Sprijinul celor din jur şi reintegrarea în colectivitate ajută la vindecare

După un an jumătate, Eugenia şi-a reluat activitatea. A dorit foarte mult să se întoarcă la colegii de muncă, să se simtă utilă şi să îşi practice meseria care o îndrăgeşte: „În urma tratamentelor mi-a fost afectat somnul, nu din cauza grijilor, ci pur şi simplu nu puteam să dorm. Efectele secundare ale chimioterapiei mi-a afectat şi creierul care parcă tot mă îndemna să stau, să nu fiu activă, ca şi cum aş fi în comă. Stând acasă, mă gândeam mult la boală, însă venind la serviciu m-a ajutat foarte mult, mă iau cu colegii, sunt activă şi mă ajută foarte mult. Sfătuiesc pe toată lumea care se simte capabil să se întoarcă la muncă, să nu se lase. Pe perioada tratamentului m-au sprijinit şi prietenii care mă scoteau din casă, la plimbare, veneau în vizite. În momentele cu adevărat grele îi simţi cu adevărat pe oameni, atunci vezi cât îţi sunt de aproape, mai ales când veneam la serviciu şi vedeam bucuria colegilor, sprijinul lor“.

Mamografie pentru prevenţia cancerului, la Spitalul „Providenţa“

„Conştientizarea începe din cabinetul medicului de familie, întrucât noi luăm contact mai des  cu pacientele. Le învăţăm atât cum să îşi autoexamineze sânul acasă, cât şi cum să se prezinte la noi şi apoi la specialist atunci când observă o problemă. Fie că sesizează o asimetrie, o inflamare sau o scurgere mamelonară care nu este lapte, ele vin şi ne spun şi noi avem grijă să intre într-un protocol de investigaţii suplimentare“, a declarat dr. Nicoleta Dimitriu, medic de familie în cadrul Spitalului „Providenţa“.

Ultimele din categorie