Treziţi de dimineaţă, am pornit fiecare de la casa lui, unii de la periferia sau chiar din afara oraşului, mai întâi spre Copou. Aşa cum, nu de puţine ori, Mihail Sadoveanu îşi poftea musafirii, pe George Topârceanu sau Otilia Cazimir, în salonul elegantei sale reşedinţe din dealul Copoului, tot aşa ne-a primit şi pe noi în locul unde au avut loc primele şedinţe ale revistei „Însemnări literare“. Am aflat că Mihail Sadoveanu era un om care nu ştia ce înseamnă a pierde timpul. El îşi „scria“ cărţile în minte şi nu dura mai mult de treizeci de zile până să aştearnă un roman pe hârtie. Spre exemplu, romanul „Baltagul“, la care s-a gândit timp de doi ani, l-a pus pe hârtie în numai zece zile. Interesant este că el nu se ocupa toată ziua cu tainele literaturii, ci se trezea dimineaţa înaintea celorlalţi, scria câteva ore, după care dădea trezirea întregii case şi se apuca de treburile de zi cu zi, făcea plimbări sau mergea la vânătoare, iar seara continua să scrie mai departe la roman alte câteva ore.

Mergând mai departe, am ajuns la casa unui prieten apropiat al lui Sadoveanu, George Topârceanu, care şi-a trăit ultimii ani din viaţă, la Iaşi, într-o căsuţă modestă, cu o singură cameră. Ne-a impresionat sensibilitatea şi atenţia lui deosebită pentru lucrurile mărunte din viaţă. În faţa geamului avea un liliac, care înflorea în fiecare primăvară şi care împrăştia un miros puternic în jurul lui. Astfel, având-o pe Otilia Cazimir la căpătâiul patului în ultimele clipe ale vieţii, el îi spunea: „Închide Otilia fereastra că mirosul liliacului nu mă lasă să mor“.

Plini de entuziasm, am pornit pe urmele lui Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române. Când am ajuns la bojdeucă, ne-am dat seama că nu eram singurii vizitatori care am pornit în căutarea istoriei marilor personalităţi ale României, acolo aflându-se alţi tineri excursionişti care îşi aşteptau rândul. Astfel, noi nu am mai avut ocazia să intrăm în casa lui, dar ne-am consolat inimile închinându-ne la biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, biserica unde a slujit Ion Creangă ca diacon timp de 4 ani.

Plecând spre următoarea destinaţie, Muzeul Unirii, am asistat la o scurtă prezentare despre Unirea de la 1859, care s-a realizat prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Pe această cale am aflat de ce Muzeul Unirii poartă această denumire: aici a locuit Cuza, înfăptuitorul Micii Uniri, şi tot în acest loc a trăit şi regele Ferdinand, în timpul căruia s-a realizat Marea Unire de la 1918. În palatul care ulterior a devenit muzeu, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, ne-am transpus în lumea regilor, a prinţilor şi a principeselor, după cum a exclamat o prietenă: „Te simţi prinţesă în locul acesta, chiar dacă nu eşti!“.

Ultima oprire a fost la Casa memorială „Otilia Cazimir“, pe numele adevărat, Alexandra Gavrilescu, cea care a pus mult suflet în scrierea de proză şi poezie pentru copii. În partea de răsărit a odăii am regăsit colţul de rugăciune în care atârna o icoană veche, de pe vremea bunicii ei, împodobită cu un ştergar frumos brodat, ce era nelipsit atât din cămăruţa Otiliei Cazimir, cât şi din camera lui George Topârceanu sau a doamnei Elena Cuza.

Cu toate că fiecare persoană este unică şi nu mai există alta ca ea, noi, tinerii, căutăm mereu modele după care să ne ghidăm în viaţă şi pe care le imităm, fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Prin această „plimbare culturală“ am descoperit câteva modele reprezentative ale literaturii româneşti, care şi-au pus amprenta în oraşul nostru Iaşi şi fără a ne fi propus dinainte, noi, de fapt, am călcat pe urmele unor foarte buni prieteni: Mihail Sadoveanu, George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Această întâlnire dintre noi şi uriaşii literaturii a fost atât formatoare, cât şi o reîntoarcere la copilărie. (Maria Pîslaru, ATOR Iaşi)