- Părinte, uneori nu numai că îmi vine greu să primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din căderile mele pe altul.

- Voi nu numai că nu purtaţi din dragoste traista celuilalt, ci vreţi să daţi traista voastră cea grea nu numai celui sănătos, ci şi celui bolnăvicios. Este trebuinţă să dobândeşti bărbăţie duhovnicească ca să iei asupra ta toată responsabilitatea păcatului tău. Cu cât adăugăm mai multă greutate asupra noastră luându-ne asupră-ne greşelile altora, cu atât mai mult şi Bunul Dumnezeu ne uşurează povara şi simţim veselie dumnezeiască. Purtarea din dragoste de către cineva care are puteri trupeşti a doi saci de ciment în spate, ca să-l uşureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atâta valoare precum are purtarea greutăţii greşelii aproapelui şi însuşirea ei de către acesta, care apare înaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Într-o mănăstire cu viaţă de obşte din Sfântul Munte un oarecare frate începător i-a vorbit odată urât tipicarului, care era şi ieromonah, pentru că în vreme ce citea la strană i-a arătat care condac să-l pună mai întâi. Deşi a voit să-l ajute, acela şi-a ieşit din fire. După slujbă fratele s-a închis mânios în chilia sa. Tipicarul s-a întors spre sine, a luat greutatea asupra sa şi s-a mâhnit, gândindu-se că el a fost pricina împotrivirii fratelui. Îl mustra cu adevărat conştiinţa. Şi deşi, ca tipicar avea răspundere pentru slujbă, nu a ţinut seama de răspundere, ci şi-a spus: „Eu sunt vinovat pentru că s-a mâniat fratele”. Şi s-a dus la chilia fratelui să-i facă metanie. Acela însă încuiase uşa şi nu deschidea. Atunci s-a aşezat lângă uşă şi a aşteptat de dimineaţă până la orele trei după-amiază, când toca pentru Vecernie şi când fratele a fost nevoit să iasă. Tipicarul căzu la picioarele lui, îi făcu metanie şi-i spuse: „Să mă ierţi, frate, că eu am greşit!”. Aşa vine Harul lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, p. 104-150)