Poemul vieții intrauterine a pruncului, dovada „biologică“ a intervenției divine în actulprocreației.
Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, privește poemul și drama vieții intrauterine dintre concepere și implantare (nidație). Cu unirea celor două celule germinative, masculină și feminină, începe un proces complicat, de creștere și dezvoltare, care nu se încheie până la moartea persoanei respective, mulți ani mai târziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se măresc și-și pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de așa manieră, incât ovulul fertilizat, numit din acestmoment „zigot“, (dar persoană umană propriu-zisă), deține în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 părinți, și astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Puține fapte din biologie sunt mai emoționante și mai importante în implicații, prezente și viitoare, cum este prima diviziune a zigotului în două părți egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire și până în momentul nașterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potențialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conține, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, și tocmai acești cromozomi sunt cei care poată unitățile ereditare, cunoscute și ele cu denumirea de „gene“. Codul genetic despre care e vorba este, prin originea și structura lui, individual și, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existență. Acest cod mărturisește de la sine, dincolo de unicitatea și individualitatea sa, independența copilului față de mama în sânul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul își afirmă dreptul al viață conferit lui de către Creator. Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puține zile, ajunge la un număr suficient de celule pentru a forma o sferă numită „morulă“, înfășurată, la rândul ei, într-un înveliș transparent numit „zonă pellucidă“. E important de subliniat faptul că celulele morulei sunt integrate funcțional. Ele și-au pierdut de acum o parte din independența lor și, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naștere altor celule individuale separat. Când numărul celulelor crește, atunci molecula de pe locul în care a fost fertilizat ovulul, după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Până la implantare în acest sân, embrionul își trăiește faza sa numită „embriotropă“. În cazul că, în această fază, intervin substanțele contragestive hormonale (pilula), se produce așa zisa distrugere a „endometrului“,membrana internă a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se împiedică trecerea la o nouă fază a vieții umane, cunoscută și ea sub denumirea de faza „histotropă“. Ultima fază a vieții embrionului căruia urmează implantarea, respectiv nidația, este cea „hematotropă“, în care embrionul ajunge a se hrăni cu sângele mamei.
Este ușor de văzut, urmărind acest poem, ca actualul început al vieții trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur și simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întâmplător au vorbit în acest sens Sfinții Părinți despre concepere ca origine a a vieții umane intrauterine, deși nu cunoșteau din punct de vedere științific aproape nimic în această privință. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoșteau prin harul Sfântului Duh că viața începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundației. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecției copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este și aceea „embriotropă“, cea mai expusă primejdiilor proavorționiste de azi. În felul acesta, el declară textual: „Noi nu facem o distincție precisă între un fetus care a fost deja format și unul care încă nu a fost format“. Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate științific, atestându-se, cu deplină evidență, că viața umană începe la zămislire și se continuă până la moarte, fie în sânul mamei, fie în viața pe care noi o numim de toate zilele. […]

Atitudini creștine față de contracepție, în trecut și astăzi

Ce ar fi în realitate o căsătorie a cărei scop e eludat, dacă nu „o formă legală a prostituției, o asociere adouă pofte trupești înhămate ca să se desfăteze sub oribile aparențe, într-un fel de desfrâu rânduit și îngăduit de lume ?“. Recunoaștem ușor, în aceste expresii, cuvintele foarte aspre pe care Fericitul Augustin le adresează „egoismului carnal“. Numind acest păcat „fraudă reciprocă“, Augustin refuză să-i numească soți pe complici, deoarece căsătoria nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire. „Această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă ajunge uneori până acolo încât caută doctorii pentru sterilitate și, dacă nu reușesc, caută să ucidă fătul încă în pântece“. În acești termeni se pronunță, în Răsărit, și Sfântul Nicodim Aghioritul, în „Carte folositoare de suflet“. […]
Motivele instaurării sterilității voluntare și consecințele lor.
Rațiunile pentru care se căsătoresc oamenii societății de astăzi vorbesc de la sine. Oricare pot să fie acestea, numai nu pentru a avea copii și a realiza scopurile căsătoriei conferite de morala tradițională. Vanitatea, pofta de îmbogățire, pentru a asocia două patrimonii, pentru a legitima un copil natural, pentru a pune în rânduială o veche legătură, pentru a beneficia de pensii, pentru a pune sfârșit unei vieți licențioase de care cineva se satură, acestea sunt motivele celor mai multe căsătorii. […]
Contracepția premergătoare pruncuciderii
Cercetătorii preocupați de problema socială și morală a avortului, din viața modernă, îl tratează ca atare în cadrul general al sterilității voluntare. „Extensiunea practicilor anticoncepționale este însoțită totdeauna de creșterea numărului avorturilor“. Nici nu poate fi altfel. Când din neglijență, nebăgare de seamă sau accident, „precauția“ n-a oprit, cum se aștepta transmiterea vieții, e logic să se caute a se corija greșeala printr-un alt mijloc foarte simplu, devenit aproape inofensiv. […]
Avortul, păcatul care pătrunde în visteriile vieții
A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva în lume. La începutul creștinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia (n.n. lepădarea de credință), uciderea și desfrânarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei păcate, și încă ceva mai mult. El e ultima pecete a condamnării la dispariție a iubirii conjugale. […]
Venim în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, la această oră, în care bilanțul unui sfârșit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european postcreștină și deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. Într-o țară, bunăoară, cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, sunt omorâți prin avort peste un milion de copii în fiecare an. În fața acestei situații, creștinii zilelor noastre nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să se știe ce au ei de făcut, înainte de a cădea sub osânda generațiilor viitoare. Dar, mai înainte încă, sub osânda lui Dumnezeu. […]
Avortul este opunerea premeditată și categorică la porunca divină de transmitere a vieții. El înseamnă egoism și lipsă de dragoste, atac și boicot împotriva vieții umane. Porunca „să nu ucizi“ își află temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu și pe care îl conferă vieții omenești ca privilegiu al ei. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului în contextul căsătoriei nu sunt esențiale. Pentru creștini a ucide este întotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanțele. Chiar și așa-zisul caz al unui avort medical, prin care se încearcă a se justifica posibilitatea salvării mamei, responsabilitatea săvârșirii acestui act atrage după sine conștiința că uciderea rămâne veșnic ucidere. […]
Cine sunt vinovații crimei privind avortul?
Pentru femeia care a săvârșit un avort (și a supraviețuit), mila și durerea care au urmat acestui act sunt mult mai dureroase și mai amare decât orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuși, cea mai mare vină îi revine ei. Există preoți care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului și după numeroase Spovedanii și Dezlegări. Datoria Bisericii față de acești suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei înșiși și cu Dumnezeu, curățindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu și de mântuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vătămate este o muncă duhovnicească, spirituală de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victimă a avortului – femeia. Totuși, pe lângă fiecare femeie care a săvârșit avort, mai există sute, poate mii, care au contribuit la păcatul , la suferința ei și la moartea copilului, și care poartă, nu mai puțin decât femeia (și uneori mai mult decât ea), povara vinovăției. Și aceștia dacă sunt ortodocși, trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu cel Milostiv în Sfânta Taină a Spovedaniei, să se căiască și să nu repete faptele lor păcătoase. Aceștia sunt: 1. Corpul medical care îndeplinește procedurile de avort; 2. Corpul social de menținere a ordinii, ca și alți lucrători din cabinetele avorționiste, care toți permit ca aceste fapte de ucidere a copiilor și de desacralizare a femeii să fie săvârșite în continuare; 3. Politicienii care au votat legislația avorționistă ca și cei care sunt prea timizi, neinteresați sau ambițioși ca să lupte pentru menținerea vieții; 4. Asistenții sociali care le-au sfătuit pe femei să săvârșească avort, trimițându-le în mâinile ucigașilor; 5.Judecătorii și avocații care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul un „drept“ și care persecută pe aceia care luptă împotriva uciderii celor nenăscuți; 6. Membrii mass-media care ascund realitatea avortului, spunând jumătăți de adevăr, și care mint pentru a adormi poporul, astfel ca acesta să accepte avortul ca pe un „drept“ și o „necesitate socială“; 7. Cei care sunt „ortodocși“ doar duminică dimineața, iar în restul timpului, în lumea din afara Bisericii, se consideră „neutri“ sau chiar susținători ai așa zisei „proalegeri“, ajutându-i cu toate resursele lor pe avocații avortului; 8. Cei care sunt directori de fundații, de corporații sau de companii și care susțin cu capital pe puternicii și influenții avocați ai avortului, cum ar fi „Organizația Națională a Femeilor“ din America; 9. Cei care lucrează în companiile care fabrică uneltele de aspirat, unelte care au unica menire de a-i dezmembra și ucide pe copii din pântecele mamei; și, de asemenea cel care lucrează în crematoriile în care sunt arse trupurile fetușilor extrași; 10. Cei ai căror bani și resurse reproduc prostaglandină și alte mijloace de promovare a avortului,cum ar fi IUD, apoi a așa numitei „pilule de control al nașterilor“, cât și pesticidul uman RU-486; 11. Cei care promovează, sfătuiesc, ori/și efectuează experimente asupra copiilor vii din pântecele mamelor, ca și asupra celor care au fost avortați pentru a fi folosiți în cadrul așa numitelor „cercetări pe țesut fetal“; 12.Cei care lucrează și/sau susțin cabinetele de „planificare familială“, cabinete care sunt promotorii și apărătorii cei mai bogați și mai mari ai avortului din întreaga lumea. Mai mult, este necesar să se descopere dacă cineva susține o organizație, după cât se pare fără legătură cu avortul, dar care îl sprijină.[…]
Sensul avortului ca deicid
Păcatul avortului provocat este atât de mare încât se poate numi și deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Felul în care Hristos-Domnul se identifică oarecum cu omul, copil sau adult ne este descoperit de Mântuitorul Însuși. În pilda judecății viitoare pe care a rostit-o înainte de patima sa, adresându-se celor „de-a stânga“, destinați pedepsei veșnice. El se exprimă astfel: „Atunci va zice și celor de-a stânga: „Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat“. Atunci vor răspunde și ei zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?“. El însă le va răspunde zicând:„Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut“ (Matei25, 41-45). Acești (prea mici) sunt în primul rând copii avortați, care nu au avut parte să fie hrăniți, adăpați, adăpostiți, îmbrăcați, îngrijiți și cercetați cu milă și cu iubire de mamele lor. Mântuitorul, după cum vedem, se identifică cu ei. Mama care avortează dovedește că-L spulberă pe Dumnezeu din rostul existenței Sale, nu numai din rostul primei creații ci și din a celei de-a doua creații. Ea ucide copilul de două ori: o dată împiedicându-l să vadă lumina zilei acesteia, iar a doua oară, lumina vieții viitoare. Învierea lui Hristos este un act de rezidire a lumii întregi. Toți oamenii iau parte la această Înviere. Despre Înviere, Hristos Însuși ne spune că El este Cel dintâi născut din morți. Învierea ne descoperă astfel avortul ca fiind deicid. Făcându-se începător al învierii noastre, El a schimbat condițiile ontologice ale existenței în general. Iată cum, cu fiecare copil care se naște, se naște într-un fel Hristos Domnul, de aceea și mamele care-și ucid copii Îl ucid pe Hristos în fiecare din aceștia. […]
Combaterea avortului propriu-zis.
Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă, a împiedicării vieții. După cum am văzut în alineatele anterioare, viața copilului începe din clipa în care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid și deicid. Este o ucidere, și încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viață unei ființe omenești, înainte de a se bucura de ea și de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viață nimicită, se distrug și viețile urmașilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copului se varsă „Sângele“ lui Hristos (e vorba despre o identitate mistică dintre sângele copilului și„Sângele“ lui Hristos, pe care o aflăm la Matei 25, 32-46: „întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia, nici Mie nu Mi-ați făcut“, v. 45). Sfinții Părinți, chiar de ar fi să-i numim doar pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, deicid. În Canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecății pentru ucidere“. Canoanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 și 50 ale Marelui Vasile, consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârșirea avortului, la 10 ani de la Cele Sfinte. Astfel, oprirea ar fi pe viață, potrivit hotărârii canonice a Sinodului de la Elvira. Aceleași canoane, și pentru complici. De asemenea, Canoanele: 66 Apostolic, 5 a Sfântului Grigorie de Nyssa, 13, 14, 55 ale Sfântului Vasile caterisesc pe preoții care sunt vinovați de complicitate cu cei ce săvârșesc crima de avort, fie dezlegând pe cei ce nu au conștiința păcatului la măsura gravității lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sunt vinovați ei înșiși de această crimă comisă în propriile lor familii. […]
Așa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiași femei cel mai rece dintre monștri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârși o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta,crima pe care poate să o săvârșească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovolatorie nu este numai o armă contraceptivă, ci, în speță, una contragestivă. Deși posibilitate întreruperii sarcinii între concepere și implantare părea, cu puțin timp înainte, aproape imposibilă, acțiunea fiind redusă la o intervenție chirurgicală, dezvoltarea industriei și piața planificată a pilulelor, a schimbat completamente situația. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea ci și implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.
Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de proveniență hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi urmăresc aceleași efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al nașterii“, care se ia în doze mici și care se poate găsi peste tot, acționând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă și comunul IUD – (dispozitivul intrauterin). Totuși, e denotat că pilula avortivă (RU-486), rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur și eficient în execuția avorturilor. Specificul acestei acțiuni contragestive devine relevant prin aceia că pilula actuală de gen „morning after“ a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcție de care femeia nu va mai ști niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esența crimei infantile neîntrerupte. […]