Să ne sârguim, fraților, pentru mântuirea noastră și să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea și nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoiește-te să-ți câștigi ceea ce ai cugetat când ai ieșit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire și nici pentru ce am lăsat lumea nu știm, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârșim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci și pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuiește că nu suntem cu luare aminte și cu pază în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puțin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deși are cineva osteneală la început, dar puțin câte puțin sporește înainte și apoi cu odihnă săvârșește faptele cele bune, că, văzând Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi înșine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar și voința aceasta este începutul mântuirii. Fiindcă din voință ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu și spre osârdie și apoi cu osârdia câștigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinți: dă sânge și primește duh, adică nevoiește-te și vei dobândi fapta cea bună. […] Deci și din voi, cel ce vrea să câștige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească și să glumească. Căci, precum cel ce vrea să învețe zidăria sau alt meșteșug nu se mai îndeletnicește și cu altceva decât cu acel meșteșug, așa și cei ce voiesc să învețe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gândească alt lucru, ci ziua și noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă și să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sârguiesc la dânsa așa, nu numai că nu sporesc, ci se și turbură totdeauna și se nevoiesc în zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimțite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna în mijloc și greșește. […] Pentru aceea am zis că faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este în mijlocul mândriei și al fățărniciei; tot așa și cucernicia este în mijlocul rușinii și al obrăzniciei, așa și celelalte fapte bune. Deci, când se va învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu și măcar că îl vezi mâncând, bând, dormind și el ca și ceilalți oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stânga, adică spre prisos sau spre lipsă și i se pricinuiește boală, care - precum am zis, este răutatea.
[…] În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăsește păcatul și altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se oprește este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul; ci se luptă puțin și iarăși se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoiește împotriva patimii până o biruiește și se izbăvește de ea. Însă aceste trei stări au multă lățime de cercetare. Spre pildă, spuneți-mi ce patimă voiți să cercetăm. Voiți să grăim despre mândrie? sau despre curvie? sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult suntem biruiți de dânsa? Cel ce se află întru această patimă nu poate suferi nici un cuvânt al fratelui său, ci de aude un cuvânt se turbură și-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scârbește asupră-i și, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis și mai multe decât cele ce i-a grăit; găsește cuvinte și mai amare ca să-i răspundă și zice: fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic și eu aceasta. Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-și mânia. Aceasta este o stare a răutății din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărâtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osândit muncii celei veșnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-și biruiască patima sa de nu va avea ajutorul sfinților. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obișnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvânt, se turbură și zice și el cinci sau zece pentru unul și se scârbește asemenea celui dintâi că nu i-a zis și altele mai rele și ține și mânie, dar puține zile și apoi se întoarce; unul ține numai o zi mânie și se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăște, zice câte îi vine la gură, dar iarăși în grabă se potolește și se liniștește. Toți aceștia, ca și cei dintâi, câtă vreme sunt cuprinși de aceste porniri, sunt în osândă de muncă (asemenea celor ce se află făcând păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire între ei.
Să spunem și despre cei ce încetează patima. Unul aude un cuvânt și se întristează întru sine și se scârbește, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se și ostenindu-se. Altul, nevrând să răspundă cuvânt, este răpit de obicei. Altul se nevoiește ca nici să nu grăiască cuvânt prost, dar se întristează pentru că a fost necinstit, însă se defaimă pe sine pentru ce să se mâhnească și-i pare rău de aceasta. Iată, aceștia sunt dintre acei ce se sârguiesc să înceteze patima, dar se află încă în frica primejdiei, măcar că și între dânșii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei și cel ce se osândește pe sine că n-a suferit ocara cu mulțumită); și mai mare deosebire au decât cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toți aceștia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc să înceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care și zic Părinții: că tot lucrul pe care nu-l voiește sufletul nu ține multă vreme. Însă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deși nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc și de aceea se biruiesc și se rănesc. Sunt și unii care se sârguiesc să înceteze vreo patimă, însă pentru altă patimă: ca cel ce tace și nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceștia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta avva Pimen a zis că niciodată vicleșugul nu strică pe vicleșug. Aceștia se numără cu cei ce lucrează păcatul și în zadar se înșeală pe sineși.
Acum să grăim și despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoștință. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socotește vrednic a fi batjocorit și cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necinstit și a te învinui pe sineți și a primi cele ce ți se întâmplă ca și cum ți s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să știe că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo necinste. Și, când va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca și el însuși pe sine să se defăimeze și să se necinstească în gândul său. Este și altul mai cu înaltă înțelepciune, care nu numai că se bucură când este batjocorit de cineva și se socotește vinovat, ci se întristează și-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărât. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.
Vedeți câtă lățime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare suntem. Dacă săvârșește cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voiește să facă rău, dar, fiind biruit de obicei și răpindu-se, îl face și apoi îndată se scârbește și se întristează că a greșit; sau dacă se nevoiește să înceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci când cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a început a dezrădăcina patima și o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să știe unde se află și la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci și într-un an să facem cercare și într-o săptămână să ne ispitim și întru o lună să iscodim starea noastră și să zicem: în săptămâna cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu? Și iar: anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sunt? Și așa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeași stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului și să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul și nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeți. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat vrăjmași, el însuși cu mâna sa impinge săgeata în inima sa. Cel ce oprește patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmași, însă, fiind îmbrăcat cu cămașă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgețile vrăjmașului său și le frânge sau le aruncă înapoi în inima vrăjmașului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în inima lor, iar arcurile lor să se sfărâme. Deci, fraților, și noi să ne silim și, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim săgețile lor și să le înfigem noi înșine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în cămașa de fier a smereniei ca să nu fim răniți de vrăjmașul. […]