Binecuvântarea este un străvechi act de cult pe care evreii îl practicau în mod curent. Poporul era binecuvântat de sacerdoţi (preoţi şi arhierei), copiii erau binecuvântaţi de părinţi şi, cei mai mici de către cei mai mari. Cel binecuvântat era învestit cu autoritatea celui care binecuvântase luând drept martor pe Dumnezeu Însuşi. Creştinii se binecuvintează unii pe alţii, precum şi lucrările lor, binecuvintează diverse locuri (locul unde îşi construiesc casa etc.), câmpurile cu holde, vitele de muncă şi întreaga gospodărie, hrana şi în general, mediul în care trăiesc. Binecuvântând, creştinul invocă numele persoanelor Sfintei Treimi şi face semnul Crucii peste ceea ce binecuvintează. Prin botez, creştinul intră, împreună cu întregul cosmos, într-un nou timp, cel marcat de lucrarea lui Hristos. Prin binecuvântare, lumea este introdusă în spaţiul Bisericii ca instituţie divin-umană. Omul binecuvintează diverse activităţi, conştient că acestea nu pot fi împlinite în afara lucrării dumnezeieşti. Diferitele forme şi formule de binecuvântare sunt însoţite întotdeauna de semnul Crucii. Preotul ortodox binecuvintează, făcând semnul Crucii spre realitatea binecuvântată, ţinând degetele mâinii drepte în aşa fel încât să formeze cât se poate de fidel literele greceşti IC.XC. – Iisus Hristos.

(Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas pp. 84-85)