Bogatul, țarina și prioritățile (Luca 12, 16-21)
Lectura acestei parabole iscă, apodictic, o serie de întrebări în inima cititorului. La o primă vedere, ar putea cauza chiar stări de revoltă. E Domnul împotriva binelui supușilor săi? Îl pizmuiește, aidoma unui om invidios, pe cel căruia soarta i-a surâs? N-ar fi putut găsi un mijloc pedagogic mai ușor digerabil pentru el? Și câte altele.... De bună seamă, n-avem toate datele problemei. De aceea, nu vom putea găsi răspunsuri la toate întrebările.
Introducere
Critica adusă fariseilor, urmată de câteva gânduri ale Învățătorului cu privire la mărturisire, sunt acompaniate apoi de o parabolă. Una despre un om bogat. S-ar putea spune că Domnul are o predilecție înspre această tagmă. Nu pentru că ar vrea să-i perie pe apartenenții ei. Ori din dorința de a obține niscaiva avantaje de pe urma favorizării lor. Dimpotrivă. Aidoma fariseilor, bogații se regăsesc între categoriile criticate de către Iisus. Desigur, o privire atentă arată că nu există o atitudine vădit nefavorabilă adresată clasei lor, ci unei percepții greșite cu privire la material, pe care unii dintre exponenții acesteia o cultivă. Între ei, cel din narațiunea pe care o avem în vedere.
Țarina și roada
Acestuia îi rodește țarina. Nimic neobișnuit, ori greșit. Domnul însuși e bucuros atunci când slujitorii săi beneficiază de pe urma muncii cinstite. Când munca le este răsplătită cu roade bogate. Problema se iscă abia după ce are loc acest fapt. Căci, beneficiarul are o reacție nefirească. Se așterne la sfat cu sine. Nu pentru a se consulta și a-și face planuri de viitor. A deveni mai bun, ori a revărsa, din preaplinul rodului și al dărniciei, asupra celor în lipsă. Ci, pentru a porunci sufletului să se veselească și să se plafoneze. „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.
Gândurile sale nu sunt, însă, bineplăcute divinității. Pe de-o parte, acesta nu-i aparține. Ca atare, nu-i poate porunci. Căci sufletul este o scânteie a divinității, nu o parte menită a-l sluji. Pe de alta, pentru că scopul acestei laturi spirituale a umanului nu este plafonarea, ci eterna căutare. Perfecționarea perpetuă, exprimată printr-o relație menită a tinde mereu înspre Dumnezeu. Una ce se realizează pe deplin întru eternitate. Prin modul în care pune problema, el se plasează la antipozii acestui principiu. Ca atare, precum e firesc, urmează corecția. Pedeapsa, în cazul lui.
Sufletul și dejucarea planurilor
Domnul însuși i-o comunică: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Cuvintele acestea, picate ca un tunet, vin să-i pecetluiască soarta. Să-i arate că se găsește pe o cale greșită. Că se înstăpânise asupra unui lucru care nu-i aparținea cu niciun chip. În consecință, viața lui pământească va fi curmată cu brutalitate. Hristos ține să tragă imediat și concluzia celor prezentate: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.
În loc de concluzii
Lectura acestei parabole iscă, apodictic, o serie de întrebări în inima cititorului. La o primă vedere, ar putea cauza chiar stări de revoltă. E Domnul împotriva binelui supușilor săi? Îl pizmuiește, aidoma unui om invidios, pe cel căruia soarta i-a surâs? N-ar fi putut găsi un mijloc pedagogic mai ușor digerabil pentru el? Și câte altele.... De bună seamă, n-avem toate datele problemei. De aceea, nu vom putea găsi răspunsuri la toate întrebările. Și totuși! Precum în cazul celui căruia i se iartă datoria, vedem aici un lucru esențial. O cheie de lectură asupra căreia ar merita să adăstăm nițel. Adevăratul conținut al sufletului unui om se revelează în situații extreme. Bune sau rele, cum le rânduiește Dumnezeu. În cazul de față, aidoma substanței de contrast folosită la ecografie, roada vine să vădească probleme majore. Hibe. Cangrene. Aglutinări cu conținut malign. Aflat în fața unei neașteptate potopiri de bine, omul nu vădește resorturi interioare cu caracter altruist. Nu se gândește la cei în nevoie. Taie orice formă de comunicare cu verticala. Consideră că însuși sufletul, care-l leagă de ceruri, îi aparține. Îl condamnă la o existență eminamente orizontală. Morala se suspendă și e înlocuită cu o înglodare, tristă și pauperă (oricât de ciudat ar părea acest termen aici), în materialitate. Spiritul e sufocat în mod voit. Ori, fără el, trupul însuși își pierde vlaga și rațiunea de a trăi. De aceea, privind înspre acest exemplu, suntem chemați a ne trage concluziile. Și a ne organiza viața în așa fel încât să nu primim și noi sentințe similare lui. Îndrăzniți!
Întruparea lui Dumnezeu, cauză a îndumnezeirii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro