Apa vie și Lumina lumii

Ne-am putea întreba unde se află Hristos după ce, urcându-Se la Cer, Îl trimite ucenicilor Săi pe Mângâietorul. Dacă Duhul Se revarsă la Cincizecime, în chipul limbilor de foc, peste creștetele celor care au crezut în Înviere, atunci Domnul Iisus este Lumina care iradiază prin acestea.

În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. (In 7,37-53; 8,12)

Evanghelia care se citește în Duminica Rusaliilor urmează, textual, celei din miercurea de la Înjumătățirea Praznicului (Ioan 7, 14-30). Ea se citește acum, de praznicul Cincizecimii, din două motive: în primul rând, textul se referă la manifestarea Sfântului Duh asupra celor ce-L primesc ca urmare a credinței. În al doilea rând, în pericopă se amintește despre cele ce Domnul predica în timpul sărbătorii iudaice „a corturilor”, un praznic de toamnă în cadrul cărora se mulțumește pentru recoltele câmpului. Dar și Cincizecimea, care se sărbătorește la evrei ca și la noi, la 50 de zile după Paști, este tot un prilej de mulțumire, de data aceasta pentru primele roade din noul an. În mod similar, mai ales la românii din sudul țării, la „Moșii de vară”, adică în preziua Rusaliilor,  se dau de pomană cireșe – primele fructe ale noului an –  întru pomenirea celor adormiți.

În discursul rostit de Domnul, venit la templu cu această ocazie, El îi cheamă pe cei însetați să vină și să bea. Așa spusese și samarinencei, în Evanghelia ce s-a citit cu trei duminici înainte (Ioan 4, 5-42). Desigur, se referă simbolic la apa cea vie, asociată cu Duhul Sfânt, după cum adaugă Evanghelistul Ioan. Am fi obișnuiți mai degrabă să Îl asociem cu focul, fiindcă Duhul S-a coborât peste ucenici, la Cincizecime în chip de limbi de foc (F. Ap. 2,3). Fiind însă metafore, apa vie care curge din pântecele celui ce crede în Iisus, respectiv limbile de foc care vin din cer peste Apostoli, nu stau în contradicție. Focul închipuie purificarea, precum și aprinderea inimii pentru credință, în timp ce izvorul de apă pomenit de Iisus, simbolizează puterea duhovnicească de a trece această credință de la o generație la alta, într-o înlănțuire continuă, ca un râu care curge. Altfel spus, râul Duhului îi preface pe credincioși în „izvoare”, în „surse” care pot să înmulțească puterea dătătoare de viață a credinței. Însă acest Duh, amintește Evanghelistul Ioan, era la vremea cuvintelor Domnului, la acea sărbătoare iudaică, încă nelucrător, căci urma să vină peste ucenici mai târziu. Aceasta, „pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”, eveniment care coincide cu Sfintele Patimi ale Domnului, moartea Sa pe cruce și Învierea Sa (cf. Filipeni 2,7-11).

Cuvântarea Domnului despre apa vie este întreruptă de comentatori pro și contra,  evrei prezenți la acel praznic. În timp ce unii Îl aprobau, spunând: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul, iar alții ziceau: Acesta este Hristos”, existau și mulți reticenți, în special dintre cei instruiți în cercetarea atentă a vechilor scripturi. Urmând logicii rabinice, ei se îndoiau de mesianitatea lui Iisus, fiindcă provine din Galileea și nu, așa cum a zis Scriptura,  „din seminția lui David și din cetatea Betleem” (cf. Miheia 5,1). Desigur, nu știau amănunte despre nașterea și copilăria Domnului Iisus. De aceea, înaintea lor stătea doar „fiul teslarului” din Nazaret.

Concluzia „demistificatoare” cum că Iisus, nefiind din Betleem, nu poate să fie Hristos, duce nu doar la dezbinare, ci și la o posibilă execuție sumară. Cei din conducerea templului „căutau să Îl prindă”, dar slugile trimise să-L aresteze se întorc cu mâinile goale. Întrebați de ce nu au împlinit ordinul, acestea au răspuns: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om”. Pentru oamenii simpli, credința în mesianitatea Domnului Iisus nu vine așadar din argumente biblice. Ea este mai degrabă un har care se revarsă deodată, ca un izvor care curge prin urechile și inimile lor, fără a mai fi nevoie de întrebări auxiliare. Ea încalcă logica rabinilor care, aroganți, se credeau sunt singurii cunoscători ai adevărului scripturilor, în timp ce poporul neștiutor era catalogat de ei drept o mulțime blestemată.

Însă nu toți învățații se opuneau lui Iisus. Nicodim, cel care avusese o convorbire pe ascuns cu Domnul (In 3,16-21), încearcă voalat să-L apere folosindu-se de un argument străin cutumei evreiești. Potrivit dreptului roman, înainte de a condamna pe cineva, trebuia ca acela să fie ascultat, să fie lăsat să se apere. Acest argument de bun simț constituie până azi unul dintre drepturile umane de bază, prezumția de nevinovăție. Nicodim pune la îndoială principiile vetero-testamentare, spunând: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?”. I se închide însă gura răspunzându-i-se că niciodată nu au ieșit prooroci din Galileea, o regiune populată de evrei simpli, amestecați cu păgânii. Această etnicizare extremă a mesianismului, a ideii că un mântuitor ar putea veni strict dintr-o regiune și numai pentru un singur neam, precum și lipsa de rezonanță pentru ceilalți oameni, îi face pe studioșii Scripturilor, în ciuda calităților intelectuale, să rămână totuși surzi la cuvintele Domnului.

Discursul întrerupt al lui Iisus revelează lipsa de consens, de comuniune, din sânul poporului ales. Plecarea fiecăruia de la templu la casa proprie este un contraexemplu al unității de credință, dacă analizăm această imagine în paralel cu aceea a Apostolilor, adunați la Cincizecime sub un singur acoperiș, într-un cuget și într-o credință, primind același Duh Sfânt în chipul limbilor de foc. Tocmai de aceea, Evanghelia Rusaliilor nu se încheie într-o astfel de notă negativă. Sărind peste unsprezece versete în care se povestește cum, a doua zi revenind în Templu, Iisus a apărat dreptatea scăpând-o de la moarte pe femeia adulteră, adică iarăși subminând puterea Legii vechi prin bunătatea inimii, citirea continuă discursul întrerupt de sfadă: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”

Învățătura Domnului nu poate fi „anihilată” nici de argumentele științifico-scripturistice de odinioară ale învățaților din curtea templului, nici de opusul lor - relativismul pledat în spațiul public al zilelor noastre. Așa cum soarele nu poate fi oprit dimineața să răsară și să dea lumina sa lumii întregi, la fel Hristos Se înfățișează în cele din urmă poporului ca Lumina însăși, Care ghidează pe credincioși prin întunericul veacului, adică prin vitregiile de zi cu zi. Ne-am putea întreba unde se află Hristos după ce, urcându-Se la Cer, Îl trimite ucenicilor Săi pe Mângâietorul. Dacă Duhul Se revarsă la Cincizecime, în chipul limbilor de foc, peste creștetele celor care au crezut în Înviere, atunci Domnul Iisus este Lumina care iradiază prin acestea.

De la același autor

Ultimele din categorie