Sărbătorile Iaşului constituie, în mod evident, un moment de mare bucurie pentru toată lumea participantă la eveniment. Fie că e bucuria dată de un pahar de vin de la Festivalul Vinului, fie că e emoţionanta bucurie  a celui care, dupâ zeci de ore de aşteptare, a reuşit să se închine moaştelor Cuvioasei şi ale Sfântului Apostol Pavel, atmosfera, în totalitate, este una de sărbătoare. Şi, de obicei, în momentel de bucurie şi de sărbătoare, omul se simte în largul lui, fără a mai fi stingherit  în vreun fel de mai ştiu eu ce prejudecăţi.

O sărbătoare fără false prejudecăţi

Una din prejudecăţile pe care nu am mai sesizat-o zilele acestea este aceea a inhibării şi a pudorii faţă de manifestarea trăirilor duhovniceşti interioare. Toată lumea a fost pătrunsă de duhul sărbătorii noastre de suflet. La decernarea titlului de Doctor Honoris Causa Prea Fericirii Sale Teoctist, Patriarhul B.O.R. (joi, 13 octombrie), rectorul Oprea a vorbit aproape ca un teolog, iar primarul Nichita nu s-a sfiit să remarce că Universitatea „Cuza" este una binecuvântată.
Sufletul creştinesc l-am văzut, zilele acestea, manifestându-se în ceea ce are el mai profund,  demostrând o sensibilitate care este rareori atât de explicită. Se pare că pelerinajul are o funcţie puternică de “dezinhibator al evlaviei”. Foarte mulţi oameni sunt preocupaţi de cele sufleteşti şi de chestiuni religioase în general. Dar, cu toate acestea, nu poţi să nu remarci şi o anumită reţinere a lor în a discuta aceste probleme, în a-şi exprima fără nici o jenă preocupările lor de ordin spiritual. Cred că încă mai purtăm în sufletele noastre sechele din vremea când nu trebuia să se afle că ne-am botezat copiii, când făceam cruce cu limba atunci când treceam pe lângă o biserică şi ne feream de colegi să arătăm că am avea vreun fel de sensibilitate faţă de cele sfinte; însă nu o dată vedeam de Paşti, la mănăstiri, pe cine ne aşteptam mai puţin. Zicea cineva foarte frumos: comunistul român, oricât de roşu ar fi fost el, dacă-l frecai bine cu o cărămidă, tot de un suflet de român ortodox dădeai.

Sfinţii, o dovadă că nu suntem singuri

Ne-am născut ca naţiune având numele lui Hristos pe buze şi icoanele sfinţilor în lăcaşurile noastre de închinare. Sărbători ca cea a Sfintei Cuvioase şi dragostea credincioşilor faţă de cele sfinte sufletului lor scot foarte pregnant la iveală esenţa pură a sufletului nostru. Nu trebuie nici măcar să ne sfiim de ceea ce suntem noi cu adevărat. Este un mare păcat să perpetuăm nişte prejudecăţi prosteşti. Este păcat pentru că aceste prejudecăţi ne-ar putea afecta nu numai pe noi, dar şi pe cei mai tineri.
Mie nu mi-e ruşine că sunt ortodox. Şi cred că a fi ortodox nu înseamnă să fii “mai cu moţ” decât ceilalţi, nici nu înseamnă că numai tu “te pricepi” la cele sfinte. Ortodoxia este o stare de echilibru şi de împăcare cu ceilalţi. A fi ortodox nu înseamnă a fi bolnav de pioşenie, dar nici impertinent, pentru că, vezi Doamne, eu sunt ortodox şi doar pentru acest lucru mă mântuiesc, iar ceilalţi ard în iad. Ortodoxia nu are nimic în comun nici cu lătratul nici cu ignoranţa sau falsele pudori.
Ce se întâmplă zilele acestea la Iaşi constituie o dovadă că “toţi suntem credincioşi”, că, într-un fel sau altul, Hristos ne poartă de grijă şi ne aduce la El, făcându-ne, în acest fel, cel mai mare bine. Fie că-I mulţumim, fie că-L rugăm, fie că, pur şi simplu, vrem să ne simţim aproape de El, toţi avem ceva să vorbim cu Dumnezeu. Şi dovada cea mai minunată şi mai tulburătoare că vorbirea cu Dumnezeu este posibilă şi nu fără rost sunt sfinţii, sfinţi pe care în aceste zile îi simţim mai aproape de noi decât în tot restul anului.

(Petru Mărculeţ - Ziarul Lumina, 15 octombrie 2005)