Simţirea bucuriei în durere e o mare taină şi e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea şi Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situaţia în care eşti, deşi face parte din viaţa ta, nu e chiar viaţa ta. E aşa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu şi totuşi nu erai încă cel ce eşti acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile naşterii şi fără acele dureri nu era posibilă viaţa de acum.  La fel şi acum, toate durerile vieţii tale sunt durerile naşterii tale la viaţa cea adevărată, dacă le trăieşti cu Domnul.

Bucuria vine din viitor, dar e trăită şi în prezent de cel ce crede şi nădăjduieşte în făgăduinţele Domnului. Trăim pentru viaţa veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum şi o trăim cu viaţa noastră de acum, cu acest trup şi acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale naşterii nu sunt scopul vieţii, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieşi vii din moartea păcatului.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iaşi, pp. 77-78)