Întru numele marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos - al Celui ce a zis: Eu sînt lumina, viaţa, adevărul, calea şi uşa cea către Dumnezeu-Tatăl. „Şi, de va intra cineva prin Mine, se va mîntui. Şi va in­tra, şi va ieşi şi va afla păşune (adică de mîntuire)” - ia aminte la cele ce grăim şi adevărat te sfătuim pe tine! Mai întîi de toate, alegeţi ţie, împre­ună cu atotcuprinzătoarea lepădare cea după sfinţita învăţătură, şi supu­nerea curată şi desăvîrşită. Adică, sîrguindu-te, tu caută să afli povăţuitor şi învăţător nerătăcit - şi nerătăcirea lui ar fi întru aceea că, pentru cele ce grăieşte, pune de faţă mărturia de la Sfinţitele Scripturi şi de la bărbaţii pur­tători de Duh - şi avînd petrecerea vieţii potrivită cu cuvintele: adică înalt la socoteala minţii, dar smerit la cuget şi blînd, şi aşa cum îl arată a fi pe învăţătorul cel după Hristos cuvintele cele date de Dumnezeu prin învăţă­tură. Şi deci - după ce îl vei afla şi te vei lipi de acela, fiu iubitor de părinte, ca de un părinte adevărat şi cu trupul, şi cu duhul - de la acea vreme rămîi cu totul călătorind înainte după poruncile aceluia şi privind la acela ca la Însuşi Hristos, iar nu ca la un om. Şi - lepădînd departe de la tine toată ne­credinţa şi îndoiala, încă şi cugetul şi voia cea cu voire [de sine-şi] - aşa fii pe urmă, cu simplitate şi fară de iscodire, urmînd învăţătorului spre deplin arătata adeverire a ascultării celei fară de alegere şi desăvîrşită către învă­ţătorul de taine, avînd însăşi a ta ştiinţă ca pe o oarecare oglindă.

Iar dacă vreodată diavolul, cel ce vrăjmăşuieşte cele bune, ar semăna pe furiş întru a ta socoteală a minţii chiar ceva din cele împotrivă [împo­triva învăţătorului tău], să sari de acolo ca de la curvie şi de la foc, împo­trivă grăind înţelepţeşte către tine şi către înşelătorul [diavol] ce aruncă pe furiş acestea. Căci [să zici] nu cel ce se povăţuieşte îl povăţuieşte pe cel ce  povăţuieşte; şi nu eu am primit asupră-mi judecata începătorului, ci acela pe a mea; nu eu sînt judecător al aceluia, ci acela este al meu (după Ioan al Scării), şi cele asemenea acestora. Căci nici un lucru nu este mai adevărat (şi mai după lege) decît această petrecere, adică decît supunerea, celui ce a ales fără de grăire împotrivă să rupă zapisele greşelilor sale şi să se scrie în­tru cartea dumnezeiască a celor ce se mântuiesc. Căci - dacă (după cum zi­ce Fericitul Pavel) Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru noi facîndu-Se ca noi şi foarte cu înţelepţire rînduind bunăvoinţa cea părintească - o cale ca aceasta s-a văzut că a ţinut, prin care şi pentru buna plăcere cea după om s-a învrednicit părinteştii laude. „Căci S-a smerit - zice - pe Sine-Şi facîndu-Se ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru care şi Dumnezeu L-a prea-înălţat pe Dînsul şi I-a dăruit lui nume ce este mai presus decît tot numele...” - aşadar cine este cel ce are păreri, cu obrăznicie, că va fi dobînditor al slavei Domnului, şi Dum­nezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi al plăţilor celor părinteşti, dacă nu a primit a umbla pe aceeaşi cărare cu povăţuitorul şi învăţătorul nostru Iisus Hristos? Căci se cuvine ca ucenicul, dacă îi este lui grijă a se fa­ce ca învăţătorul, să privească fară abatere în laturi şi cu toată puterea sufle­tului, ca la o pecete şi întîi chip [model] prea-frumos, către viaţa şi faptele iscusitorului de prunci şi pe acesta în toate zilele să se sîrguiască a-l rîvni.

Apoi, pentru Însuşi Domnul Iisus Hristos este scrisă aceea, adică: „Şi era supunîndu-Se tatălui şi maicii Sale.” Încă şi Însuşi Mîntuitorul zice: „Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc.” Şi este vreunul care voieşte a vie­ţui întru alt chip - adică cu plăcere de sine-şi, şi cu stăpînire de sine-şi şi fa­ră de povăţuitor - şi unul ca acesta are păreri că ar fi călătorind vieţuirea cea dumnezeiască? Însă nu, cu adevărat, nicidecum! - ca cel ce sare peste cele săpate. Şi zice [Ioan] al Scării: „Precum cel ce nu are povăţuitor se rătăceşte lesne în cale, aşa lesne piere şi cel ce merge cu stăpînire de sine-şi pe calea monahală, măcar de ar şti toată înţelepciunea lumii.” Deci, pentru aceasta, şi cei mai mulţi (ca să nu zicem toţi) care nu se supun şi nu călătoresc cu sfătuire seamănă cu osteneală şi cu sudoare prea-multe [seminţe], ca un vis nălucindu-le, dar într-adevăr seceră prea foarte puţine. Iar unii - vai! - adu­nă chiar neghină în loc de grîu, ca cei ce călătoresc (precum s-a zis) cu a lor rînduire de sine, şi îndreptăţire de sine şi cu cuget plăcut lor înşile, lucru decît care nimic nu este mai rău. Şi martor al acestui lucru este Scărarul, ca­re scrie aşa: „Voi - cîţi v-aţi apucat să vă dezbrăcaţi de nevoinţa mărturisirii celei de gînd, cîţi voiţi să ridicaţi jugul lui Hristos de pe grumazului vostru, cîţi vă sîrguiţi să puneţi povara voastră pe grumazul altuia, cîţi vă grăbiţi să ştergeţi ale voastre cumpărări de bună voie şi voiţi să vi se scrie sloboze­nia în locul acelora, cîţi voiţi să treceţi acest mare noian ridicîndu-vă sus şi înotînd cu mîinile altora - să cunoaşteţi că scurtă şi aspră cale v-aţi apucat a călători, ce are întru sine însăşi rătăcirea, şi aceasta se cheamă ocîrmuire de sine-şi.” Căci cel ce s-a lepădat cu totul de aceasta întru cele ce i s-ar fi pă­rut lui a fi bune, şi duhovniceşti şi plăcute Dumnezeului nostru a ajuns mai întîi de a călători, căci ascultarea este a nu-şi crede lui însuşi întru toate ce­le care i se par bune pînă la sfîrşitul vieţii. Drept aceea şi tu, bine înţelegându-le cu pricepere pe acestea şi poftind să iscuseşti deplin partea cea bună şi nestrămutată a liniştirii celei alergătoare către Cer, urmează legilor celor bine aşezate (precum ţi s-a arătat). Şi mai întîi să iubeşti cu dragoste ascul­tarea, iar apoi liniştirea. Căci, precum lucrarea [faptelor bune ale credinţei] este [treaptă de suire către] vedere [vedere a raţiunilor dumnezeieşti, teo­logie], aşa şi ascultarea e [treaptă de suire către] liniştire. [...] Căci, punînd cu chipul acesta bună începere a temeliei, cu vremea vei pune deasupra şi meşteşugirea de zidire a Duhului ca un prea-bine slăvit acoperămînt. Căci - precum la lucrul a cărui începere este netrebnică, şi întregul este de lepădat (după cum e zicătoarea) - tot aşa, la lucrul al cărui început este de laudă şi de cinste, şi întregul este de bună cuviinţă şi cu bună rînduială. Deşi uneori se întîmplă împotrivă, însă şi aceasta e firesc a ne urma nouă din a noastră punere înainte şi alegere a voii celei slobode.

(Cartea Ascultării, Ediție îngrijită de Florin Stuparu și monahul Filotheu Bălan, Editura Sophia, Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 183-185)