„Isihia, liniștea sau tăcerea inimii nu este practic altceva decât atitudinea de a asculta cu maximă atenție.” Fecioara Maria, în tăcerea ei, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu la Buna Vestire, la nunta din Cana și în multe alte ocazii când L-a urmat și L-a ajutat pe Hristos în slujirea Sa. Mai mult, însă, apocrifa Protoevanghelia lui Iacov descrie anii pe care ea i-a petrecut în templu. Prin aducerea la templu, Maria a tăiat orice legături pământești, trăind nouă ani în locul arhetipal al liniștii: Sfânta Sfintelor, comunicând doar cu Dumnezeu și cu îngerii Săi. Grigorie Palama dezvoltă această temă în omilia sa, sugerând că Fecioara a dobândit isihia deplină prin harul lui Dumnezeu și prin chipul viețuirii sale.

În cuvintele Mitropolitului Kallistos, ea a fost „preschimbată de dumnezeiasca lumină” și „L-a văzut pe Dumnezeul cel Necreat reflectat în curăția inimii sale ca într-o oglindă”. Această imagine isihastă a Maicii Domnului nu este nouă în tradiția ortodoxă; scriitorii monahali – printre care și Atanasie al Alexandriei (secolul al IV-lea) – au zugrăvit-o pe Fecioara Maria ca fiind o fecioară evlavioasă care se nevoia în asceză și rugăciune. Grigorie Palama a preluat și a dezvoltat această idee atunci când spune despre Maria că a dobândit cel mai înalt nivel de comuniune tainică cu Dumnezeu; aceasta i-a îngăduit să audă mesajul Lui de la Buna Vestire și să-și unească trupul cu El. Mitropolitul Kallistos ne reamintește atât de omenitatea Mariei, cât și de calitățile sale speciale, ca fecioară, personalitate mistică și Maică a Domnului.

(Mary B. Cunningham, Maica Vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 208-209)