I. Starea primordială

Învățătura despre starea primordială, căderea primilor oameni în păcat, urmările acestuia și eliberarea din robia lui este prezentată literatura patristică ca fiind una fundamentală în planul mântuirii.
Din scrierile patristice aflăm că a fost o vreme când omul, creat după chipul lui Dumnezeu și împodobit cu toată virtutea, fiind în Rai, aproape de Dumnezeu, contempla pe Dumnezeu, mintea lui era plină de vederi cunoscătoare, predominând ce era spiritual în el și fiind într-o bucurie și o desfătare nematerială și cerească. El primise de la Dumnezeu o fire bună și fusese înzestrat cu toate darurile spirituale și materiale. Cauza creării omului și a lumii o arată Sfântul Maxim Mărturisitorul când spune : Dumnezeu, Cel supraplin, n-a adus cele create la existență fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure, împărtășindu-se de El pe măsura și pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se și săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura .
Din cartea Facerea aflăm că Dumnezeu a întemeiat raiul ca loc special pentru Adam și Eva. Acest loc are o deosebită importanță, deoarece se dovedește încă de la început grija lui Dumnezeu manifestată pe două planuri: mai întâi raiul era menit să fie nu numai un loc al fericirii paradisiace a primilor oameni, ci și loc special în care aceștia ar fi avut posibilitatea să crească în comuniunea cu Dumnezeu până la asemănarea lor cu Creatorul. Al doilea sens ni-l dă Cuviosul Nichita Stithatul. El zice că Dumnezeu, știind dinainte despre căderea protopărinților noștri, a făcut lumea pentru urmașii lor ca parte a Proniei divine. Omul, chiar după pierderea raiului, avea astfel posibilitatea să cunoască pe Dumnezeu prin contemplația naturală a celor create. Deci toată zidirea acestei lumi văzute și simțite [...] s-a făcut ca un rai mai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit și sădit lui Adam în Eden [...] Pentru că știind, ca un înainte-știutor, greșeala aceluia și că, o dată scos de acolo, i se va închide raiul dumnezeiesc, a pregătit de mai-nainte și pentru noi, cei ce aveam să ne naștem din acela, ca pe un ospăț fără sfârșit, această lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ceea ce privește mărimea harului, dar plin de toată putința de a fi contemplat și de a produce desfătare .
Dumnezeu l-a creat pe om pentru o viață fericită, sădind în el chipul Său, dar l-a înzestrat și cu libertatea de a alege sau nu comuniunea cu El, căci în cazul în care Dumnezeu l-ar fi constrâns să fi îndeplinit ceea ce El dorea, omul ar fi făcut aceasta într-un mod mecanic și ar fi fost privat de adevărata fericire a comuniunii libere cu Dumnezeu și cu întreaga creație, această comuniune fiind un rezultat al propriei sale voințe și a conlucrării acesteia cu harul lui Dumnezeu.
Omul a fost adus la existență în ziua a șasea a Creației, la sfârșitul ei, printr-un act special, pentru a fi încununarea a tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, menit să fie legătura dintre cer și pământ, dintre puterile cerești (îngerii) și viețuitoarele de pe pământ. Ca să poată împlini această menire, el a fost creat de Dumnezeu cu tot ce era necesar pentru aceasta, iar în firea omului se pot observa trăsături care se apropie de cele ale îngerilor dar și trăsături care-l duc pe om la asemănarea cu animalele. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa ne învață că firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între ființele dumnezeiești și netrupești, pe de-o parte, și viața dobitoacelor și a vietăților necugetătoare, pe de altă parte [...] de la Dumnezeu el a primit cugetul și puterea de judecată, care este comună pentru bărbat și femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească și toate cele trupești ...
Spre deosebire de celelalte viețuitoare, pe om l-a înzestrat Dumnezeu și cu capacitate creatoare, stăpânitoare și împărătească, așa cum arată și Cuviosul Nichita Stithatul când spune: Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoștința, firile și rațiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor și ca un mai înainte știutor, așa l-a făcut și pe omul plăsmuit după chipul Său, ca împărat al zidirii, să aibă rațiunile, firile și cunoștința tuturor lucrurilor în sine . Un alt scriitor filocalic - Patriarhul Calist – menționează că acea suflare a lui Dumnezeu, suflată, cum s-a zis, în Adam, până ce a fost în el, nu puțină slavă și strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaș de ea. Ca urmare, el se purta față de lucruri cu putere străvăzătoare și proorocească și era împreună creator cu Dumnezeu sau un al doilea dumnezeu, după har. Iar prin aceasta Îi făcea plăcere și lui Dumnezeu, Făcătorul mai presus de înțelepciune al tuturor, cu vederile și cu proorocirile prea strălucite ale lui . Trupul și sufletul omului sunt aduse la existență deodată și nu a existat un timp în care să fi fost doar trupul, fără suflet sau doar sufletul, fără trup: Așa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot așa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său , ne spune Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, când se referă la unirea deplină și tainică dintre trup și suflet. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și spre asemănarea cu El. Pentru crearea acestuia, Sfânta Treime a ținut sfat: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere 1, 26). El a fost creat cu trup și suflet după chipul lui Dumnezeu. Datorită acestui chip nici un om nu trebuie disprețuit, întrucât aceasta este adevărata valoare a omului: faptul că în el a fost sădit chipul lui Dumnezeu. Sfinții Părinți menționează că în acest chip sunt cuprinse darurile oferite de Dumnezeu: existență, stăpânire asupra întregii naturi, libertate, rațiune, voință, sentiment. Prin acestea omul se împărtășește de Rațiunea, Voința și Dragostea dumnezeiască și se deosebește de celelalte viețuitoare. Pe acestea el trebuia să le folosească pentru a ajunge la Dumnezeu.
Dumnezeu a creat pe om din dragostea Sa infinită și l-a plasat în mijlocul grădinii edenice. Lucrarea pe care Adam trebuia să o facă în Rai era mai ales una duhovnicească: el trebuia să păstreze mereu calea pe care i-a trasat-o Dumnezeu, lucrând de bunăvoie poruncile Lui și exersându-se în bine, pentru a ajunge treptat la desăvârșirea pentru care a fost făcut. Părintele Stăniloae menționează că lumea, în starea ei primordială, era un Rai și o Biserică, al cărei preot era omul. Creația, lumea, cosmosul sunt o podoabă care mărturisesc despre perfecțiunea dumnezeiască și armonia ce conduce spre desăvârșirea divină. Tot universul, arată Părintele Profesor, este o uriașă muzică generală, formată din nenumăratele melodii ale părților, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conștientă. Totul e un imn de laudă nesfârșit de bogat și de variat, produs de Dumnezeu și adresat lui Dumnezeu . După cum citim în Sfânta Scriptură, creația ieșită din mâinile lui Dumnezeu era bună foarte (Facere 1, 31).
Starea primordială a primului om era așadar o stare de fericire. Omul era în armonie cu Dumnezeu, cu sine, și cu natura externă. În rai, Adam vedea cu o minte care era plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru că el însuși era deplin unificat, ci și pentru că trăia într-o creație plină de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separație între creație și lumea energiilor divine, nici o contradicție între tendințele omului, nici o separație între ele și puterile superioare dumnezeiești . Omul a fost creat pentru fericire veșnică, o fericire pe care nimeni nu putea să-l lipsească de ea, în afară de el însuși. Dumnezeu a creat cerul și pământul, le-a împodobit cu frumusețe, iar la sfârșit l-a creat pe om, pentru el și pentru fericirea lui fiind create toate cele văzute, căci omul era împăratul întregii creații, stăpân al făpturii. De aceea, înainte de cădere, toate i se supuneau lui, atât stihiile cât și viețuitoarele. Și această comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga natură explică lipsa suferinței în Rai, căci El a fost rânduit de Creator, stăpânitor al celor văzute, rege al întregului univers. Astfel, nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-și producea efectul asupra lui. Dar, odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină vrăjitorii și descântătorii se vădesc cu îngăduința lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile și cutează împotriva focului și apelor, cum arată cei din jurul lui Iani și Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moisi, și Simion, ce s-a împotrivit corifeului Petru . Acest pasaj este foarte aproape de ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând referire tot la această idee: La început, (omul) era temut de toate animalele și fiarele sălbatice; Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om strălucește chipul împărătesc al lui Dumnezeu . Deci, toate îi erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui împărat și stăpân al făpturii. Și toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârșită a zidirilor lui Dumnezeu. În acest sens, Părintele Stăniloae precizează: Omul se afla și într-o armonie și cu natura. Blândețea sa nu alunga animalele din preajma sa. Lăcomia sa nu întina și nu înjosea natura. Văzând pretutindeni în ea pe Dumnezeu, se simțea în ea ca într-un leagăn .
Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, era împodobit în Paradis cu intelect, simțire și voință liberă, putând privi astfel la Dumnezeu și să afle în El întreaga sa desfătare. La început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a așezat pe el în rai, cum spune dumnezeiasca Scriptură, împodobindu-l cu toată virtutea. Și i-a dat lui poruncă să nu mănânce din pomul din mijlocul raiului. Și el se afla în desfătarea raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, într-o slavă și cinste mijlocie, având simțurile întregi și nevătămate și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea . În ceea ce-l privește, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: Odinioară, noi, oamenii, am fost părtași acestui Bine care întrece orice putere de cuprindere. Și acel bine era în firea noastră atât de mare și mai presus de orice înțelegere, că omenirea aceea, creată după chipul prototipului în asemănarea cea mai deplină cu El, părea să fie alta.
Căci toate cele ce le cugetăm acum despre Acela, prin presupuneri, erau și legate de om, prin nestricăciunea și fericirea lui: avea stăpânirea de sine și nesupunerea sub vreo stăpânire, neîntristarea și nu suferea de oboselile vieții și petrecea în cele dumnezeiești; avea înțelegerea liberă și curată de orice acoperământ și privirea ațintită spre bine . Așa cum ieșise din mâinile Creatorului, cel dintâi om era perfect. Dar, Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci numai la mijlocul ei. El se afla într-o slavă și cinste mijlocie, era în desfătarea Raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, cu simțurile întregi, nevătămate și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit. Omul a fost înzestrat de Creator cu facultăți care aveau menirea de a-l ajuta să ajungă la asemănarea cu Cel al cărui chip era. El nu era desăvârșit, ci era chemat să ajungă el singur la desăvârșire prin propria sa voință, a fost chemat să aleagă calea arătată de Dumnezeu, cea a împlinirii poruncii date de El. Odată alegând calea binelui, omul avea să fie ajutat continuu de harul lui Dumnezeu, pentru a putea ajunge la desăvârșirea deplină. În starea de origine, primordială, omul are o fire îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har, har care face parte din identitatea chipului și nu e ceva adăugat naturii umane, omul contemplând slava lui Dumnezeu, într-o desfătare și într-o bucurie duhovnicească, necoruptă. Ființa umană se distinge prin acea frumusețe originară obținută prin participare la Dumnezeu .
Starea primordială consta în nerăutate, nevinovăție și necunoașterea răului. La început, omul a fost cu o predominare a spiritului în el. Nu-l prea interesau lucrurile materiale ca mâncarea și unirea trupească. Vedea lumea ca un diafan, vedea ceea ce este spiritual în lume . Scriitorii bisericești ai Răsăritului, când fac referire la starea primordială, spun că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu rațiune pentru a-L putea cunoaște pe El, cu dorință pentru a năzui spre El și a se bucura de El. Pentru că a fost creat să se unească cu Dumnezeu, în sufletul lui i-a fost sădită dorința după Creatorul său, dorință care să-l facă să tindă spre înălțarea la El și spre unirea cu El. I-a fost dăruită iuțimea pentru a o folosi împotriva a tot ce ar fi încercat să-l îndepărteze de Creatorul Său; i-a dăruit libertate ca să Îl aleagă pe El; memorie ca să nu înceteze să-și amintească de Dumnezeu care l-a creat și care este Iubire și să rămână mereu unit cu El prin legătura dragostei; aducerea-aminte de Dumnezeu i-a fost dăruită omului, ca amintindu-și porunca s-o împlinească și aducându-și aminte de binefacerile dăruite de Bunul Creator, să-L slăvească neîncetat; imaginația, ca prin reprezentarea celor ce-l înconjurau să ajungă la contemplarea Lui. Înainte de căderea în păcat, omul își reprezenta lucrurile sensibile așa cum sunt ele. Imaginația nu reprezenta un obstacol în relația omului cu Dumnezeu pentru că atunci omul nu cunoștea închipuirea necuviincioasă. Imaginile simple furnizate de imaginație nu erau provocate de patimi și nici nu provocau ele însele patimi. Omul nu vedea cele de care înconjurat decât în relație cu Creatorul său, contempla rațiunile duhovnicești din făpturi și îi dădea slavă lui Dumnezeu pentru înțelepciunea cu care a creat tot ceea ce există. De toate acestea omul trebuia să se slujească pentru a ajunge la starea de desăvârșire la care fusese chemat. Tot ceea ce cunoștea Adam nu cunoștea de la sine, ci facultățile sale cognitive erau luminate de Duhul Sfânt, de aceea el avea o cunoaștere adevărată.
Însă, precum am precizat și mai sus, perfecțiunea sa nu trebuie luată în sens absolut, ci numai relativ, căci trebuie a se înțelege că era capabil de o perfecțiune mai înaltă, sau de o perfecțiune progresivă, căci absolut perfect, adică fără nici un fel de scădere, este singur Dumnezeu. Referindu-se la aceasta, Părintele Stăniloae spune: Nu era păcătos (Adam - n.n.), dar nici împodobit cu virtuți dobândite și cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câștigată prin respingerea ispitelor. … Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forța întărită prin deprindere de a rămâne imun față de o astfel de stare. [...] În starea de început, omul vedea în toate lucrurile, cum vede și sfântul, darurile mereu oferite ale lui Dumnezeu și cuvintele mereu adresate prin împrejurări variate produse de El. Natura însăși era un mediu străveziu al lucrării și al vorbirii actuale a lui Dumnezeu. [...] Dacă această nevinovăție s-ar fi consolidat prin fapte de stăruință în ea, forța spirituală ar fi devenit așa de mare, că legea corupției n-ar fi putut să-și impună stăpânirea nici în lume, nici în trup .
Această stare de perfecțiune relativă a primului om, ajutată de grația divină, se referă atât la suflet cât și la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual, pentru că mintea se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă și liberă de rătăcire, cunoaștere dreaptă și mai ales în cunoașterea adevărului suprem, care e Bunul Creator. Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înțeles drept poruncile lui Dumnezeu, cu care sta în cea mai strânsă legătură și că a cunoscut atât pe Dumnezeu, pe cât îi era de trebuință, cât și lucrurile din natură. Voia lui era străină de orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între senzualitate și spirit. Perfectivitatea relativă a primului om, nu se mărginea numai la suflet, ci și la corp, căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere și necuprins de dureri, suferințe sau boli, de unde rezultă că durerile, suferințele și bolile nu sunt decât consecințe ale păcatului. Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferință nu-i atinsese și n-avea să-l atingă niciodată și de aceea și trupul era destinat pentru nemurire, ca și sufletul. Unele din aceste perfecțiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voința ordonată și trupul sănătos țineau de însăși firea omului, adică erau însușiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea închipui și n-ar fi fost superior celorlalte viețuitoare de pe pământ. Altele, precum: nemurirea trupului și desăvârșita armonie dintre trup și suflet, erau perfecțiuni care nu țineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu. Adam și Eva posedau trupuri omenești, dar, la început, înainte de păcat, nu erau subiecte la concupiscență, suferință și moarte. Făcând referire la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Adam și Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viața lor în rai, împodobită cu fecioria . Tot ceea ce exista întru început în Eden era bun. Adam își îndrepta toată puterea lui de iubire spre Creatorul Său și bucuria lui cea mai mare era împărtășirea de dragostea lui Dumnezeu. El se bucura de realitățile sensibile ale Edenului doar pentru că le vedea în relația lor cu Dumnezeu. Atâta timp cât omul s-a bucurat de o viață de binecuvântare, el era liber de tirania patimilor și imun la suferință și moarte. La început – spune Părintele Stăniloae - ochii omului nu scăpărau priviri viclene și lacome, de pândă, de acaparare, gura lui nu era obișnuită cu cuvinte jignitoare, urechile lui nu sesizau înțelesuri dușmănoase sau ispititoare în cuvintele altora. Din fața lui iradia lumina încrederii și a bunătății. Dacă omul ar fi persistat în această legătură cu Dumnezeu, starea de nemurire s-ar fi consolidat în el . Jean-Claude Larchet, după ce prezintă tâlcuirile Sfinților Părinți la Facere, face o sinteză referitoare la starea omului în Rai: În Rai, bărbatul și femeia trăiau ca îngerii. Nu erau aprinși de poftă, nu erau luptați de patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, căci nici de îmbrăcăminte nu aveau nevoie. Adam pe toate le vedea cu ochii duhovnicești. Cugetele lor erau îndreptate spre slava lumii cerești, cu care erau înveșmântați și nu se rușinau [...] În Rai toate-i erau supuse lui și nu-l vătămau [...] În Rai Adam nu cunoștea suferința pentru că era unit tot timpul cu Dumnezeu, contemplându-L .
Aceste perfecțiuni – cum am spus – erau numai relative, mai mult în principiu sau virtuale, adică ele nu erau pe deplin dezvoltate și atât de puternice încât omul să nu le mai poată pierde. La aceasta avea să ajungă el numai prin exercițiu continuu, prin neîntrerupta punere în practică a înaltelor însușiri cu care era înzestrat. Referindu-se la aceasta, Jean-Claude Larchet, spune că desăvârșirea acestor facultăți ține, pe de o parte, de faptul că ele sunt create de Dumnezeu după chipul celor care îi sunt proprii Lui, că ele constituie, în om, o icoană a însușirilor dumnezeiești, iar, pe de altă parte, de faptul că ele constituie capacitatea lui de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cu condiția, totuși, ca ele să nu se îndepărteze de El, potrivit libertății primite, ci să se deschidă continuu și cu totul harului Său . Același autor, pe baza învățăturii Sfinților Părinți precizează că virtuțile sunt sădite în însăși firea omului, nefiind calități care să-i fi fost, într-un fel sau altul, adăugate, au totuși în ceea ce privește acest subiect o concepție dinamică: virtuțile nu i-au fost date omului într-un chip deplin; ele aparțin naturii sale numai întrucât menirea acesteia este de a le pune în practică și numai întrucât ele constituie împlinirea și desăvârșirea acestei naturi. Dar realizarea lor presupune participarea activă a omului la planul lui Dumnezeu, colaborarea lui – cu toate facultățile sale – cu voința divină, libera deschidere a întregii sale ființe la harul lui Dumnezeu. Omul a fost creat cu posibilitatea de a realiza aceste virtuți și a început chiar să le pună în practică. El avea virtuțile în germen. Dar lui îi revenea sarcina de a le face să sporească până la desăvârșire. Astfel înțeleg Sfinții Părinți porunca divină dată primilor oameni: <<Creșteți și vă înmulțiți>> (Facere 1, 28). Și de aceea ei zic că, în rai, <<omul era asemenea unui prunc și trebuia, sporind în cele bune, să ajungă la starea bărbatului desăvârșit>>.
Deci omul se afla într-o stare de nevinovăție și nepăcătuire dar nu era o stare de desăvârșire, aceasta din urmă obținându-se printr-o continuă creștere spirituală. Astfel, mintea era luminată și poseda multe cunoștințe, totuși nu era întru totul luminată și nu poseda toate cunoștințele în chip desăvârșit, putea însă să ajungă la aceasta în scurtă vreme. Inima și voința nu înclinau spre nimic rău, așa că omul era cu totul străin de păcat, dar această stare de curăție morală nu se poate asemăna cu a unui sfânt, care a ieșit biruitor din lupta împotriva răului, ci cu starea de nevinovăție a copilului care n-a încercat răul. Cu timpul însă prin practicarea continuă a virtuții și prin darul lui Dumnezeu, omul avea să ajungă la acel grad de perfecțiune, încât să nu mai poată păcătui. Perfect era și din punct de vedere moral, pentru că inima lui nu înclina spre nimic rău, nu dorea nimic nepermis, ci era mișcată de mișcări nobile și afla mulțumire numai în împlinirea poruncilor dumnezeiești, iar voința îi era supusă întru totul rațiunii și – deși putea înclina și spre rău, dovedind astfel libertatea sa – săvârșea în chip statornic numai binele . Și trupul era nemuritor în înțelesul că omul avea putință, dacă asculta întru totul și întotdeauna de Dumnezeu, să fie nemuritor și după trup, dar nu în înțelesul că nu putea să moară. Trupul omului până la căderea în păcat putea să se numească într-o privință muritor și într-alta nemuritor – zice Fericitul Augustin. Muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să nu moară. Căci una este a nu putea să mori, cum a făcut Dumnezeu pe unele ființe nemuritoare (îngerii) și alta a putea să nu mori, cum a făcut Dumnezeu pe primul om . Dacă de la început omul ar fi fost nemuritor ar fi fost Dumnezeu, iar dacă ar fi fost muritor, atunci Dumnezeu este principiul morții. Măreția sa consta din voința liberă de a alege dintre cele două posibilități. În starea primordială, Adam a avut nemurirea potențială, pose non mori și slava potențială, dar s-a dezbrăcat de ele prin cădere, împreună cu toți urmașii. Prin păcat, oamenii au fost readuși la moartea care era și nu era proprie naturii lor. Când au fost creați, oamenii erau ca îngerii din ceruri; deși aveau trup, acesta era însă transfigurat în lumina iubirii dumnezeiești. Deci, omul nu a fost creat precis nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar Dumnezeu, lăsându-l să aleagă singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea nevoie ca să ajungă în final tot la El. Vladimir Lossky, punându-și întrebarea: Se poate spune că Adam în condiția sa paradisiacă era cu adevărat muritor?, răspunde: Dumnezeu n-a creat moartea . Pentru teologia veche, ca cea a Sfântului Irineu, Adam nu era nici muritor în chip necesar, nici nemuritor în chip necesar. Natura acestuia era maleabilă, bogată în posibilități, putând fi hrănită de har și transformată de el până la a putea depăși toate riscurile îmbătrânirii și morții. Posibilitățile morții existau; dar existau pentru a fi făcute imposibile. De fapt aceasta era proba impusă libertății lui Adam: pomul vieții în centrul Raiului și hrana nemuririi oferite de acesta ofereau posibilitatea nemuririi…Trebuie să te hrănești din Dumnezeu pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Și Adam n-a făcut-o .
Scriitorul filocalic Calist Catafygiotul făcând referire la bunurile de care se bucura Adam în Eden și concentrând în mod admirabil învățătura despre starea primordială, spune că el contempla pe Creator și se desfăta cu veselie și cu uimire de slava frumuseții feței Lui, fiind aproape de Dumnezeu și căpetenie a veacului acestuia și stăpânitor al celor văzute, fiind rânduit la aceasta de către Domnul. Și mult har s-a revărsat în sufletul primului om și mintea lui cea în chipul dumnezeiesc era plină până peste vârf de multe vederi cunoscătoare și înălțări spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul văzut de cel nevăzut (inteligibil), sau, ca să zic așa, de viața fericită, fiind unită desăvârșit cu sine însăși și cu Dumnezeu și stăruind în sine și în Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se afla, adică, într-o stare unificată și asemănătoare cu Dumnezeu și cu adevărat îndumnezeită. Și aceasta cu tot dreptul, odată ce era făcută după chipul lui Dumnezeu. Iată pe scurt bunurile ce le avem de la Dumnezeu .
Rezumând învățătura patristică referitoare la starea primordială, Jean-Claude Larchet conchide că protopărintele Adam se ruga tot timpul la Dumnezeu, lăudându-L și slăvindu-L neîncetat pe Creatorul Său, potrivit voii Acestuia. Având sădite în suflet cugetele cele dumnezeiești și hrănindu-se cu acestea, el petrecea pururi în contemplarea lui Dumnezeu. Cunoscând prezența energiilor dumnezeiești în cele create, el se ridica prin făpturi la Creatorul lor și le ridica și pe ele la Dumnezeu prin el, care fusese făcut să le stăpânească, făcându-se astfel mijlocitor între Dumnezeu și materie și împlinind slujirea care-i fusese încredințată de Dumnezeu, de a uni lumea sensibilă cu cea inteligibilă [...] Văzându-L pururea pe Dumnezeu în orice ființă, el Îl vedea, de asemenea, în sine însuși, căci curăția inimii sale îi îngăduia să-L contemple în ea, ca într-o oglindă. El se putea bucura chiar de vederea lui Dumnezeu față către față [...] Starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne apare astfel ca o stare de sănătate, în care omul nu cunoștea vreo formă de boală, nici a trupului, nici a sufletului, și în care ducea o viață cu totul normală pentru că se conforma adevăratei lui naturi și adevăratei lui meniri .


II. Porunca dată de Dumnezeu în rai


Așezându-l în rai, Dumnezeu i-a dat omului porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 3, 17), ca să se arate vrednic să-și câștige prin voia sa proprie și cu ajutorul harului lui Dumnezeu, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Această poruncă era pentru Adam o provocare și o încercare în același timp. Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam că mai există și o altă cale în afara celei a binelui, pe care Adam ar fi trebuit să o urmeze. Dar Dumnezeu înzestrându-l cu libertate, voia ca Adam să-și câștige singur meritul de a ajunge dumnezeu după har, alegând el singur calea binelui.
Porunca dată primilor oameni a fost interpretată simbolic de Părinții răsăriteni. Faptul că porunca are două părți - o parte care folosește singularul și una care folosește pluralul - este interpretată de Cuviosul Nichita Stithatul ca parte a Proniei divine. Porunca nu este valabilă doar pentru primii oameni, ci și pentru urmașii acestora, prin urmare, păcatul lui Adam este protototipul unui păcat ce se va repeta și mai târziu, chiar dacă sub forme diferite: [...] Dumnezeu a dat omului poruncă, zicând: <<Din tot pomul din rai poți să mănânci dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el cu moarte veți muri>>. Mai întâi își îndreaptă porunca spre unul [...] Apoi vorbește la plural către mai mulți [...] Ce înseamnă aceasta? Dumnezeu ne învață că taina poruncii acesteia nu se îndreaptă numai spre Adam, ci va trece fără îndoială și la noi toți [...] Ceea ce a pățit atunci Adam, amăgit de Eva, și Eva, amăgită de șarpe, se întâmplă cu noi, cei ce ne naștem după ei de la ei .
Porunca dată de Dumnezeu era una ușor de ținut, pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom, celelalte nefiindu-i interzise, și omul avea în ajutorul său, pe lângă firea sa rațională și morală, și ajutorul harului lui Dumnezeu, care îl întărea și-i înlesnea astfel împlinirea poruncii. Din bunătate, Dumnezeu a dat o singură poruncă și aceasta ușor de păzit, pentru ca omul să nu fie supus unei încercări grele, pentru a-i oferi putința de a rezista cu ușurință ispitei diavolului (pe care Dumnezeu a prevăzut-o), și pentru a-l ajuta să se folosească bine de libertatea sa. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Pentru aceasta i-a poruncit ca din toți pomii Edenului să mănânce, numai din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce, adăugând că, îndată ce va mânca, va muri (Facere 2, 16). Dumnezeu l-a făcut pe om și l-a așezat într-o stare de mare bogăție și i-a dăruit o neasemuită cinste. Dar tocmai pentru a nu cădea din această pricină în mândrie, uitând că nu are de la el bunătățile ce le are, i s-a dat această poruncă. Omul trebuia să asculte de Creator și să nu prefere darul în locul ascultării de Dăruitor. Sfântul Grigorie Palama este de părere că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, dintru început a fost făcut întru asemănarea cu Hristos, pentru ca să poată vedea în El, la vremea cuvenită, Arhetipul său; și de aceea i s-a dat în rai poruncă omului . Porunca indica omului că nu spre cele sensibile trebuie să-i fie creșterea, sau nu fără Dumnezeu, ci în Dumnezeu și prin Dumnezeu. Părintele Stăniloae menționează în acest sens: nu granița ce i s-a pus omului îi închidea propriu-zis sporirea în viață, ci ieșirea din sfera divină, prin amăgirea că se întinde într-un domeniu mai larg. Sensul acestei granițe îl avea porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului, adică de a nu da drumul simțualității, de a nu-i permite să atragă și spiritul exclusiv în imanență. Porunca urmărea ținerea omului în matca ce-i făcea posibilă creșterea, oprirea lui de la revărsarea și împrăștierea haotică. Porunca aceasta constituia în același timp o graniță a spiritului înspre Dumnezeu, și o graniță a simțualității înspre spirit. Constituia o asemenea graniță prin teama ce trebuia să o aibă omul de a nu asculta de Dumnezeu . Odată cu această poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului, i-a dat în mod indirect și responsabilitatea faptei lui, căci omul nu se poate dezvolta decât prin exercițiul responsabilității; prin responsabilitatea sa față de Dumnezeu, omul se simte legat de Creatorul său ca for suprem . Porunca însemna propriu zis oprirea omului de a ieși din unirea cu Dumnezeu. Împodobind deci Dumnezeu făptura, i-a dăruit viețuirea în Paradis. Dar pentru că trebuia ca cel astfel înfrumusețat și încoronat cu belșugul bunătăților de sus, să nu fie lăsat să fie dus spre îngâmfare, ignorându-și starea de dependență, (căci lărgimea în strălucire și libertatea nemăsurată ușor duce pe cineva spre patima îngâmfării și înălțării), i s-a dat – cum se dă de obicei o măsură slujitorilor – o lege a înfrânării, ca prilej de a nu uita pe Stăpânul, ca prin ea să fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca și să știe clar că e supus rânduielilor Celui ce-l stăpânește .
Părinții ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu era absolută sau o oprire de principiu, ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna împărtășirea de lume, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească deplin simțirea prin maturizarea spirituală. Adam era un copil din punct de vedere spiritual. Nu toate mâncărurile sunt bune pentru copii. Unele mâncăruri îi pot omorî, în timp ce adulții le pot gusta fără nici o opreliște . A fost oprit omul să mănânce dintr-un anumit pom pentru a se vedea dacă omul merită acea vrednicie și cinste înaltă, la care avea să fie înălțat după încercare. Dumnezeu i-a dat omului porunca să nu mănânce din pom, după ce a luat toate măsurile de prevenire pentru aceasta. Nu i-a forțat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot prețul virtuții, și ca nu cumva chiar silit fiind și neascultând, mai mare osândă să-și agonisească. Dar omul neascultând și-a deschis larg simțirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a înstrăinat cu totul de cunoștința de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor. Împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, și aflând prin experiență că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască, menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o, datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului .
Omul trebuia să îndeplinească porunca, pentru că ea cuprindea întreaga voință a lui Dumnezeu exprimată față de om și omul primise de la Dumnezeu atât de mari și numeroase binefaceri, încât nu trebuia nici o clipă să șovăiască. De împlinirea acestei porunci atârna apoi întreaga soartă viitoare a omului: împlinirea avea să-i aducă perfecțiunea îngerească de a nu mai putea păcătui și să-i păstreze pentru totdeauna bunurile cu care fusese hărăzit, iar neîmplinirea avea să-i atragă pierderea tuturor bunurilor în posesia cărora se afla , ceea ce s-a și întâmplat de fapt.


III. Pomii Raiului


Cartea Facerii vorbește despre cei doi pomi din rai ca despre niște pomi adevărați și nu doar simple simboluri, fapt ce nu împiedică însă pe unii Părinți și scriitori bisericești să aibă o vedere alegorică asupra lor. Vorbind despre pomii paradisului, Moise dă relativ puține detalii: Și a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2,9), determinând apoi poziția raiului pământesc prin numirea râurilor ce ieșeau din el (Facere 2, 10-14).
Majoritatea Sfinților Părinți vorbesc despre arborii edenici ca despre niște pomi reali, percepuți în mod sensibil. Astfel Teodoret de Cyr scrie: Sfânta Scriptură ne învață că pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului au ieșit din pământ; ei se aseamănă deci prin natura lor, cu celelalte vegetale. Precum arborele crucii este un arbore comun, dar care se numește <<pomul mântuirii>>, pentru mântuirea ce ni s-a oferit prin credința în Cel care a fost răstignit pe el, astfel arborii aceștia sunt numai niște vegetale ieșite din pământ, dar din porunca lui Dumnezeu, unul s-a numit <<pomul vieții>> și celălalt, care a servit spre cunoștința păcatului, <<pomul cunoștinței binelui și răului>>. Acesta din urmă i-a fost oferit lui Adam ca ocazie spre virtute, iar pomul vieții ca o răsplată a respectului său pentru poruncă .
Sfântul Ioan Damaschin pare, la prima vedere, să afirme și el caracterul pur vegetal al pomilor raiului: Pomul vieții era un pom care avea o energie dătătoare de viață, sau din care puteau să mănânce numai cei care erau vrednici de viață și nesupuși morții . Amintind că predecesorii săi înclină unii spre a considera paradisul în mod duhovnicesc, iar alții în mod sensibil, el continuă: [...] dar mie mi se pare că după cum omul a fost creat în același timp corporal și spiritual, tot astfel și locașul preasfințit al acestuia a fost creat în același timp și corporal și spiritual și avea înfățișare dublă .
Însă, unii dintre Sfinți Părinți dau acestor pomi un sens strict duhovnicesc. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa abordează tema într-un mod care îi este specific. Totuși întâlnim și la el înțelegerea acestui fapt legată de starea de înalt nivel duhovnicesc și de trăire mai bogată a omului. Pomul cel permis al vieții este tot lucrul, sau mai bine zis toată cunoștința și experiența prin care omul sporește în bunătatea reală. Iar pomul cunoștinței binelui și răului, adică cel interzis, este de asemenea tot lucrul sau toată cunoștința și experiența de care se împărtășește omul amăgit de ideea că este bună, dar în realitate este rea . Aspectul sensibil pe care îl dă episcopul Nyssei pomului cunoștinței, poate deveni periculos pentru om, deși nu este rău în sine, datorită simțurilor care, înainte de o întărire duhovnicească a lor, se pot lipi ușor de frumusețea sensibilă a lumii. Răul se face atrăgător omului prin imaginea de bine aparent. Sfântul Grigorie de Nyssa înțelege pomul cunoștinței mai ales în aspectul sensibil al lumii, dar stăruie asupra faptului că acest aspect poate naște răul în om, dacă e sesizat exclusiv prin simțirea lui. În sine, nu e rău nici aspectul sensibil al lumii; dar el poate deveni mai periculos pentru om, datorită simțurilor care, înainte de o întărire spirituală a lor, se pot aprinde ușor de frumusețea sensibilă a lumii. De aceea omul trebuie să-și concentreze atenția spre sensurile spirituale ale lumii până ce se întărește duhovnicește. Acest pericol al concentrării simțirii la aspectul sensibil al lucrurilor, provine, în viziunea Sfântului Grigorie, din putința nașterii pasiunilor în om datorită înrudirii lui trupești cu natura animală . Deci aspectul sensibil al lumii capătă caracterul de pom al binelui și al răului, amestecat, prin întâlnirea simțirii omului cu aspectul sensibil al lucrurilor, fără a fi călăuzită de o minte înduhovnicită. La aceasta mai contribuie și satana, în chipul șarpelui, simbol al insinuărilor viclene .
Sfântul Maxim Mărturisitorul, deși acceptă că pomul cunoștinței binelui și răului poate fi înțeles și în mod material zidirea cea văzută , îi dă o interpretare mult mai înaltă, punând-o în legătură cu plăcerea și durerea: Sau iarăși poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoștinței binelui și răului, fiindcă are și rațiuni duhovnicești care hrănesc mintea, dar și o putere naturală, care pe de o parte desfată simțirea, iar pe de alta pervertește mintea. Deci contemplată duhovnicește, ea oferă cunoștința binelui, iar luată trupește, oferă cunoștința răului. Căci celor ce se împărtășesc de ea trupește li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeiești . În continuare însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că aceasta este interpretarea pe care o pot primi toți , deoarece înțelesul mai tainic și mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică pe care se vede nevoit să-l cinstească prin tăcere. Observând că proprii înțelepciunii sunt mintea și rațiunea, iar proprii deprinderii opuse a înțelepciunii sunt lipsa de rațiune și simțirea (domnia simțurilor) și că omul a venit la existență alcătuit din suflet mintal și din trup înzestrat cu simțire (simțuri), Sfântul Maxim concluzionează că, după un prim înțeles, pomul vieții e mintea sufletului, în care își are scaunul înțelepciunea, iar pomul cunoștinței binelui și răului e simțirea trupului, în care e vădit că se află mișcarea nerațională . Amândoi pomii, sau atât mintea cât și simțirea, au puterea de a deosebi între anumite realități. Mintea deosebește între cele spirituale și cele sensibile sau între cele veșnice și cele trecătoare, îndemnând pe om să se prindă de cele dintâi ca de cele bune și să disprețuiască pe cele de al doilea, ca pe cele rele. Simțirea deosebește între plăcere și durere, găsind-o pe cea dintâi ca bună și pe cea de a doua ca rea și îndemnând pe om să caute pe cea dintâi. Ea inversează binele și răul, prezentând ca bine ceea ce nu e bine, sau e numai în aparență bine și invers. Căci forul care decide acum ce e bine și ce e rău, nu mai e rațiunea, ci iraționalitatea simțirii … Sfântul Maxim vorbește despre două căi de a discerne. Mai întâi puterea de a deosebi cele spirituale (inteligibile), putere specifică sufletului care îl convinge ca de cele dintâi (cele inteligibile) să se prindă cu toată sârguința, iar pe celelalte (cele sensibile) să le disprețuiască. Mai apoi este simțirea care are puterea de a deosebi între plăcerea și durerea trupului. Această putere a trupurilor însuflețește și cele sensibile, convinge pe om să îmbrățișeze pe cea dintâi (adică plăcerea) și să respingă pe cea de-a doua (durerea). Dând această interpretare pomilor, Sfântul Maxim explică păcatul ca o consecință a unei priorități în alegerea pe care o săvârșește persoana umană: Când deci omul nu e preocupat de a face altă deosebire decât aceasta, dintre simțirea trupească de plăcere și durere, calcă porunca dumnezeiască și mănâncă din pomul cunoștinței binelui și a răului. El are adică iraționalitatea simțirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun și se ferește de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice și cele veșnice, păzește porunca divină, mâncând din pomul vieții. El are adică atunci înțelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susținerii sufletului .
Despre același pom s-a spus că e bun și rău, prin aceasta indicându-se de fapt firea păcatului, pentru că toate cele săvârșite în chip păcătos, sunt precedate de o plăcere și nu se poate afla un păcat lipsit de plăcere. De aceea se numește fructul bine după judecata cea păcătoasă, întrucât așa li se pare celor ce pun binele în plăcere. Dar după aceea, prin mistuirea amară a mâncării, se află că e rău. Ca și Sfântul Maxim, Sfântul Grigorie de Nyssa interpretează pomul cunoștinței binelui și al răului, în sensul că el ar exprima pe de o parte caracterul simțual al răului, pe de altă parte echivocitatea păcatului, necesitatea lui de a-și da o aparență a binelui .
Și Cuviosul Nichita Stithatul oferă oferă detalii semnificative cu privire la înțelesurile înalte a celor doi pomi. Întorcându-se la faptul că prima parte a poruncii reprezenta un singular, iar cea de-a doua parte un plural, acesta afirmă că acest cuvânt arată caracterul îndoit al firii și alcătuirii omului; și la fel al puterii sufletului lui [...] De aceea, omul fiind îndoit și având sufletul compus din fire rațională și nerațională, Dumnezeu îi dă și El o poruncă îndoită. Pe de o parte îi poruncește să se împărtășească de o hrană mai bună și nemuritoare [...] Pe de altă parte, îl ferește de amintitul pom al simțirii, ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vieții acestuia să se umple de durere, căzând printr-o astfel de gustare de la ospățul și bucuria dumnezeiască . Poate fi lesne observat că fiecare pom reprezintă o anumită cale pe care omul o poate urma. Cea a sufletului în drumul lui firesc spre cele dumnezeiești și cea a trupului în căutarea lui, prin simțuri, a plăcerii, prin evitarea durerii. Cei doi pomi apar aici mai mult sub aspectul roadelor pe care aceștia le pot aduce. Aspectul acesta al alegerii este dezvoltat de Cuviosul Nichita Stithatul. Sufletul poate alege un scop care aduce o plăcere bună și necesară firii, căutând poate hrană pentru trup și veșminte sau împreunare naturală și legiuită, aceasta fiind cunoștința binelui. Dar acest scop își are limitele sale bine fixate, delimitate de saturare și nesăturare, de lăcomie și rea întrebuințare, de împreunările legiuite naturale și cele contrare firii și destrăbălări, reprezentând cunoștința răului. Arătând că aceste lucruri necesare unei vieți firești – dar atât de vulnerabile datorită posibilităților spre rău pe care le oferă prin depășirea unor limite - sunt accesibile prin simțire, Cuviosul Nichita Stithatul ajunge să vorbească despre o cunoștință îmbinată a binelui și a răului prin simțire, cunoștință prin care moare omul când se împărtășește de ele, concluzionând că, pe drept cuvânt a oprit Scriptura împărtășirea de pomul simțirii . Urmându-l pe părintele său - Sfântul Simeon Noul Teolog , Cuviosul Nichita Stithatul, vorbește despre o dublă înțelegere a Edenului: despre raiul cel din afară, văzut și cunoscut prin simțuri , care ni se deschide prin contemplarea rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor și despre cel din lăuntrul nostru, cel cunoscut cu mintea, care ni se deschide prin virtuți. Așa cum am arătat și când am vorbit despre starea primordială, scriitorul filocalic amintit scrie că Dumnezeu cunoscând dinainte fapta lui Adam, prin care avea să i se închidă raiul dumnezeiesc, a pregătit de mai-nainte și pentru noi, cei ce aveam să ne naștem din acela (Adam- n.n.), ca pe un ospăț fără sfârșit, această lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ce privește mărimea harului, dar plin de toată putința de a fi contemplat și de a produce desfătare . Vorbind mai întâi de raiul cel sensibil, Cuviosul Nichita Stithatul spune că în mijlocul acestuia a fost sădit pomul vieții care este Dumnezeu Însuși, Făcătorul tuturor, precum s-a scris: Dumnezeu în mijlocul ei și nu se va clătina (Ps. XLV, 5). Iar pomul cunoștinței sau al cunoștinței binelui și răului este firea noastră și alcătuirea omului . Același autor filocalic, referindu-se la cunoștința binelui și a răului, spune: împărtășirea de acest pom al contemplației se numește cunoștința binelui și a răului în înțelesul următor. Întâi, pentru că celor desăvârșiți le dăruiește puterea cunoașterii tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, omenești și dumnezeiești. Căci e o putere ce robește toată mintea ascultării lui Hristos (2Corinteni 10,5); și aceștia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci și a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtășesc din el o putere îndoită, adică un folos și o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpânește în fiecare. Celui ce se împărtășește i se face pricină de viață când se supune legii care-l robește (lui Hristos). Așa, de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate și de moravuri ușoare, iar văzând-o preamărește îndată pe Dumnezeu și dă slavă Lui, el a cunoscut în ființa ei coruptă frumusețea întocmită de El în așa fel, că contemplarea ei îl duce până la străpungerea inimii și-l face să înainteze până la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuții și prin pocăință o aduce la Hristos, făcând-o din necurată curată prin învățătura cuvântului și unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânată (2Corinteni 11,1). Așa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfățișat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânată, ca pe o fecioară curată . Cuviosul Nichita arată astfel că pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea aplicată lumii sensibile sau trupului. Omul putea contempla lucrurile sensibile fără pericol, printr-o simțire călăuzită de minte, căci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornică a virtuții, ea nu le este și nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au pășit cu tărie în contemplația dumnezeiască. Privirea lucrurilor sensibile, cu o simțire necălăuzită încă de o astfel de minte întărită, era periculoasă, din pricina lipsei lor de tărie în stăruirea în bine , deoarece această contemplare poate atrage și răpi spre ea pe cel lipsit de tărie și-l poate împinge la gânduri, mișcări și preocupări necuviincioase. De aceea trebuia să crească mai întâi la capacitatea de a privi cu o simțire călăuzită de mintea înduhovnicită. Mai pe urmă continuă: Dar să vorbim și despre raiul dumnezeiesc, și cunoscut cu mintea, sădit în zidirea nevăzută a sufletelor noastre, să arătăm care sunt plantele dumnezeiești sădite în el și care este lucrarea noastră în aceasta. Despre acestea n-am aflat să fi scris nici unul din dumnezeieștii părinți de odinioară . Această nouă explicație este adresată celor ce au lucrat în el (în raiul dumnezeiesc – n.n.) și au păzit porunca sau, după ce au căzut, au reluat lucrarea în el și paza lui . Întâlnim aici o idee a Sfântului Maxim Mărturisitorul care precizează că omul este nu lumea mică, ci lumea mare, pentru că el cuprinde lumea văzută în sine prin cugetare. Deci în această lume mare sădește Dumnezeu un alt rai dumnezeiesc, mult superior celui ce cade sub simțuri, ca unul ce este împodobit cu plante veșnic nemuritoare și pururi verzi și luminat de Soarele dreptății. În acest rai a sădit Dumnezeu pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Iar pomul vieții este Sfântul Duh, Care sălășluiește în omul credincios, după cum spune Pavel: Nu știți că trupurile voastre sunt templul Sfântului Duh, Care locuiește în voi? (I Cor. VI, 19; Rom. VIII, 11). Iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea, care produce două roduri contrare între ele, îndoite la rândul lor ele înseși prin fire . Rodurile celor două feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil) sunt plăcerea și durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarăși în două. Prima este fie din trebuință naturală și necesară, fie din voluptate și trecerea măsurii. A doua este fie din temere și întristare, fie din nevoințe și osteneli duhovnicești . În această doctrină, Cuviosul Nichita Stithatul este tributar Sfântului Maxim Mărturisitorul , de la care de fapt a și preluat-o.
Cei doi pomi au fost înțeleși ca având și o semnificație simbolică. Mai întâi, pomul vieții este Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Acest lucru l-au dedus Părinții din faptul că porunca folosește cuvintele din tot pomul, acest tot fiind Dumnezeu, căci El a creat toate, El este tot, El care a și adus la existență totul din nimic . Sfântul Ioan Damaschin spune, arătând hrana spirituală deosebită pe care acest pom o oferea: [...] acest pom avea o energie dătătoare de viață, că aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit <<tot pomul>>, zicând: <<Din tot pomul care este în paradis, veți mânca>>. Dumnezeu este totul, în El și prin El se ține totul. Pomul cunoștinței binelui și a răului, pe de altă parte, reprezintă firea noastră și alcătuirea omului . Pomul vieții din mijlocul raiului oferea hrana nemuririi. De fapt aceasta era încercarea impusă lui Adam, pentru a se hrăni din Dumnezeu, pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Și Adam n-a făcut-o.
Sfântul Grigorie de Nyssa atrage atenția asupra faptului uimitor că tot în mijlocul raiului era și acest pom, pomul vieții. Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne arată că în mijlocul grădinii paradisiace, Dumnezeu a sădit pomul cunoștinței binelui și răului și pomul numit pomul vieții, căruia îi conferă aceeași centralitate spațială. Aceasta înseamnă că ambii se aflau în același punct central, căci nu pot fi două puncte centrale. Aceasta poate să însemne că aceeași lume, sesizată exclusiv prin simțuri și prin rațiunea pusă în slujba simțirilor, este un izvor al binelui care nu e bine; dar sesizată în semnificația ei de o rațiune mai adânc văzătoare, care, dimpotrivă, ia simțirea în slujba ei, e un izvor al vieții. Deci pomul vieții este fie aceeași lume sesizată prin minte, fie Dumnezeu care se vede prin lumea astfel sesizată. Un pom al vieții e orice persoană a altuia, care este sursa vieții mele, prin iubirea ei față de mine; iar Pomul Vieții prin excelență și atotcuprinzător e Persoana absolută, ca sursă a iubirii nesfârșite față de toți și a iubirii tuturor persoanelor între ele .
Unii dintre Sfinții Părinți acordă celor doi pomi o semnificație mistică. Aceasta nu contrazice cele relatate anterior, ci dimpotrivă, le încununează, căci este mai presus de ele. Astfel, cei doi pomi ar reprezenta două căi ale contemplației: contemplația naturală și teologia mistică. Teologia tainică este pomul vieții, căci are ca rod dătător de viață și de nemurire credința în Sfânta Treime, care se naște în suflet în afară de orice rațiune și simțire; căci Sfânta Treime nu se cunoaște nici prin rațiune, nici prin simțire, ci numai prin credință neîndoielnică și din inimă. Un alt rod al ei este înțelegerea drept credincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut . Sfântul Ioan Damaschin precizează că se poate ca prin pomul vieții să se înțeleagă cunoștința dumnezeiască, care se capătă din toate cele sensibile, și înălțarea prin ele la făcătorul, creatorul și cauza tuturor. Pentru aceasta 1-a numit și tot pomul, indicând prin aceste cuvinte desăvârșirea, nedespărțirea, care poartă în sine singura participare la bine . În felul acesta s-ar explica și căderea primilor oameni. Ei nu erau pregătiți duhovnicește să recurgă la o astfel de contemplație, la o astfel de hrană spirituală, deoarece ea este bună pentru cei desăvârșiți, pentru cei ce s-au fixat în contemplația dumnezeiască, pentru că ea vestește prin ea însăși măreția Creatorului. Acest tip de contemplație este periculoasă pentru cei tineri, care sunt mai lacomi cu pofta. Aceștia, nefiind fixați în contemplarea singurului bine, grija propriului corp îi atrage și îi smulge spre ea .
Dacă strămoșii noștri se împărtășeau de pom făcând ascultare de Hristos, li se făcea pricină de viață, căci celor desăvârșiți, împărtășirea de acest pom dumnezeiesc al contemplației le dăruiește o astfel de putere (a cunoașterii tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, omenești și dumnezeiești), când se împărtășesc de ea la vremea potrivită pornind de la lucrurile dumnezeiești și omenești, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor nedesăvârșiți și nedeprinși în cele dumnezeiești și lipsiți de cercarea trebuincioasă pentru împărtășirea de ea, li se face pricină a cunoștinței contrare a răului, chiar când pornesc de la cauzele dumnezeiești și bune . Consecventă cu această părere este și interpretarea Sfântului Maxim Mărturisitorul care învață că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoștinței binelui și răului, deoarece are și rațiuni duhovnicești care nutresc mintea, dar și o putere naturală care desfată simțirea, dar pervertește mintea. Contemplată duhovnicește, ea oferă cunoștința binelui, însă celor care se împărtășesc de ea trupește li se face dascăl al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeiești. De aceea Dumnezeu i-a interzis-o omului, a amânat pentru o vreme împărtășirea de ea, neoprindu-l veșnic de la aceasta, pentru ca omul, cunoscându-și cauza sa și prin comuniunea în har și prefăcând nemurirea dată lui după har în nepătimire și neschimbabilitate, să privească, fără să se vateme, făpturile lui Dumnezeu și să primească cunoștința lor ca Dumnezeu, având după har, aceeași cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minții și simțirii prin îndumnezeire .
Dacă respectau porunca, primii oameni se puteau înălța treptat la un grad de desăvârșire atât de înalt, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la interpretarea de mai sus a Sfântului Maxim Mărturisitorul, afirmă : Deci îndumnezeirea nu exclude cunoașterea făpturilor. Dar atunci omul le cunoaște fără patimă, ca Dumnezeu și în Dumnezeu, nu cu patimă, adică cu uitarea lui Dumnezeu. Toate își au vremea lor ca să se cunoască și să se săvârșească cum se cuvine, trebuind să aștepte creșterea omului la înălțimea lor. Pomul cunoștinței binelui și răului (sau lumea), ca sădit tot de Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just și neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veșnică [...] Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realități, care vine și dintr-o intrare a omului în relație cu un lucru înainte de-a fi crescut la capacitatea unei relații juste .
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți numesc pomul acesta pomul cunoștinței binelui și răului nu pentru că ar fi avut într-adevăr puterea de a împărtăși protopărinților noștri o cunoștință care le-ar fi fost străină, ci doar pentru că, gustând din fructele sale, puteau să cunoască din experiență, și au cunoscut în realitate, deosebirea care există între binele din care căzuseră, și răul în care căzuseră . Nu fructele pomului prin ele însele aveau proprietatea de a pricinui moartea, ci nesocotirea poruncii dumnezeiești de a nu mânca din ele, a avut acest efect. Gustând din pomul cunoștinței binelui și răului, omul a cunoscut prin experiență proprie ce este bine și ce este rău. De aceea s-a și numit acest pom în felul acesta . O explicare în sensul acesta a pomului din paradis, dă Sfântul Ilarie de Poitier: Astfel, tot ce a spus despre pomul în care se crede că a fost știința binelui și a răului și de fructul aceluia [...] precum și de Adam, că gustând din pom s-ar fi făcut dumnezeu, a spus, contrar obiceiului de grăire, spre rușinarea neascultării acelora, care au crezut diavolului împotriva vieții lor. Deci a numit bun un pom care nu era bun [...] într-un sens ironic [...] Astfel pomul acela, n-a avut în gustul fructului său, puterea de a împărtăși binele și răul, ci pentru că diavolul, voind să ducă la gustare pe Eva și prin ea pe Adam, ca să o poată îndemna la aceasta cât mai ușor, a mințit, că în fructul arborelui acela ar fi binele și răul, sau că dacă ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut … . Arborele acesta nu putea fi rău și dăunător omului, prin natura sa, dimpotrivă, era bun ca și restul creației lui Dumnezeu, căci neascultarea avea moartea în ea, nu pomul. La fel și Sfântul Ioan Damaschin spune că: Pomul nu a născut moartea, fiindcă Dumnezeu nu a creat moartea; dar moartea a fost urmarea neascultării . El a fost ales doar ca mijloc de încercare, acesta fiind singurul motiv al opririi omului de a-l întrebuința, cel puțin momentan, căci acest pom nu a avut vreo anumită putere spirituală.
Căderea omului în păcat s-a petrecut prin mâncarea din pomul neascultării. Acest pom nu a fost unul mitologic, ci profund real, dar nu a fost sădit de Dumnezeu ca tentație pentru om de a cădea în păcat, ci pentru ca omul să se întărească în practicarea virtuții. Aceasta o arată Sfântul Grigorie de Nazianz când spune că pomul cunoștinței nu a fost sădit cu vreun gând rău de la început și nu din vreo invidie oarecare a fost oprită atingerea fructelor sale; din contra, era sănătos pentru cel ce mânca din ele la timpul cuvenit, căci pomul acesta era contemplarea la care erau chemați, fără a se primejdui, numai aceia care sunt întăriți prin experiență; dar era nesănătos pentru oamenii simpli încă și necumpătați în dorințele lor, așa cum o hrană care poate fi vătămătoare celor plăpânzi cu stomac slab și cărora le trebuie lapte .
Deci, pomul cunoștinței a fost o încercare, o ispitire și un exercițiu al ascultării și neascultării vieții, iar pomul vieții era un pom care avea o energie dătătoare de viață sau din care puteau să mănânce numai cei care erau vrednici de viață și nesupuși morții .
Părintele Stăniloae arată că, este mult mai importantă semnificația spirituală a gustării din acest pom, care presupune o semnificație spirituală a pomului însuși. Lămurirea semnificației spirituale a pomului ne va ajuta să înțelegem mai bine în ce a constat păcatul gustării din el, ce-a însemnat această gustare, pe lângă neascultare. Mai întâi, chiar prin materialitatea obiectului în legătură cu care s-a produs căderea, se exprimă o semnificație de ordin spiritual: prin ea se indică o aplecare a omului spre cele simțuale și materiale, într-un act de neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-au fost îngăduite de Dumnezeu, dar gustarea lor trebuie să se facă în limitele rânduite de El, fără să uităm de El. Gustarea protopărinților din pomul oprit indică însă o alipire dezordonată, în afară de limitele îngăduite de Dumnezeu, de cele materiale, o cufundare exclusivă a omului în ele. Omului i se pare că plăcerea celor sensibile, pe care o gustă, sau cele sensibile înseși constituie adevăratul bine. Și ținând seama de această părere viitoare a omului, Dumnezeu numește cu anticipație pomul din care va gusta el, în sens ironic, pom al cunoștinței binelui și răului . Dar, Dumnezeu nu Se comportă pasiv în fața căderii lor: ei sunt scoși de la pomul vieții și printr-o retragere a acestui pom de la posibilitatea lor de vedere. Lumea devine netransparentă și producătoare de moarte și de corupție nu numai prin fapta oamenilor, ci și prin actul lui Dumnezeu, Care-Și retrage unele energii ale Lui din ea. Faptul că se spune că pomul vieții a rămas undeva de unde oamenii au fost scoși, înseamnă poate că lumea a rămas în sine un potențial pom al vieții, a rămas potențial transparentă, dar oamenii au căzut de la această cunoaștere a ei. Ei n-au mai văzut lumea ca grădină, ca rai al deplinătății vieții, prin care umbla Dumnezeu; ei n-au mai văzut lumea în semnificația ei deschisă infinitului personal al lui Dumnezeu. E semnificativ că sfinții, care prin Hristos s-au ridicat peste alipirea exclusivă la creație, văd în ea reliefuri și dimensiuni ascunse pentru cei ce nu știu decât de lume .