Filosofia ca praxis, ca făptuire, înseamnă pregătirea minţii pentru a se face aptă de primirea celor mai presus de ea. Preţuirea acestei modalităţi de a filosofa nu a fost niciodată subestimată de către bizantini: atât şcoala de filosofie, cât şi mănăstirea au fost în aceeaşi măsură căi de exersare în cele ale filosofiei. Întreaga societate bizantină a fost structurată din perspectiva acestui ideal al pregătirii cu mintea şi cu trupul în vederea experienţei contemplaţiei – lucru dovedit până şi de legislaţie, cum este cazul codului lui Iustinian. Toate eforturile spirituale umane convergeau spre ceea ce trebuie numită adevărata filosofie: theoria, ca act ce este dincolo de minte, cu tot cu minte.

Nu trebuie să subestimăm impactul acestui ideal asupra vieţii bizantinilor, vreme de unsprezece secole. Viziunea unor istorici, a unui Bizanţ încremenit, marcat de o imobilitate a societăţii, ca și a culturii, vine din eşecul înţelegerii valorii pe care o dădeau bizantinii practicii, praxis-ului. Făptuirea, de orice fel ar fi ea, nu însemna pentru bizantin decât un semn al treptei pe care se găsea în urcuşul său către contemplarea extatic-agapică a divinităţii. Lucru valabil chiar și pentru omul de rând, care îşi muncea ogorul sau îşi construia casa. Folosit în acest sens, cuvântul filosofie nu era doar pe buzele învăţaţilor, ci ale unei întregi societăţi, de la împărat până la ultimul cetăţean al Imperiului.