În textul doxologic al slujbei Rusaliilor stă cheia înțelesului deplin al unei astfel de sărbători. Atunci când încerca să dezvăluie construcția internă a creștinismului, Vasile Părvan (Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911, pp. 111-116) identifica – nu fără temei – o serie de cuvinte din terminologia noastră creștină de origine latină: eccelia și basilica, romanus, pavimentum, terra, Dumnezeu și Duminică, calatio (pentru Crăciun) și Rosalia pentru Rusalii, dracus ori dianaticus (pentru zănatec) identificând inclusiv rădăcina altină a... sărbătorii. Nu mai spun că o altă serie de cuvinte – cuminec, lege, martur, păgân, răposa, vărgură, zău – sunt și ele analizate din punctul de vedere al arheologului creștin. Aud des că mari oameni ai facebook-ului creștin se aruncă în analiza Rusaliilor – ca termen și conținut – răniți de păgânismul din sărbătoarea romană de odinioară. Ce ne spune Părvan și rămâne drept mărturie în timp? Că sărbătoarea era rosalia în multe părți ale Imperiului, dar nu la Roma, unde se chema „dies rosae” și „dies rosationis”. Iar în Capua, acolo unde se încâlceau și descâlceau firele Imperiului, purta numele de „rosaria”. Exemplele sale continuă și leagă transferul către cetățile estice – Filipi ori chiar Tomis – prin asemănare cu „parentalia”, care era sărbătoarea de pomenire a strămoșilor. În Brigettio chiar se păstrează o minunată odă ce aduce aminte de împodobirea cu flori a mormintelor, iar prezența ei în memoria noastră a venit din aceea că Rusaliile erau o instituție pur italică, răspândită numai întâmplător prin coloniști italici și în provincii. Ele au trecut în liturgicul creștin prin acceptarea unei împliniri de timp, prin scurgerea unui soroc de prăznuiri. O înflorire de trandafiri coincide cu înflorirea în Duhul Sfânt a Bisericii!

Poate deranja pe cei scrupuloși în Scripturi. Știm că suntem în ziua Cincizecimii. Expresia cea mai plastică a împlinirii unei Așteptări ne este oferită de către textul liturgic: „Odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoștinței de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greșeală: acum a luminat Hristos pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoiește înțelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (La Stihoavnă, Slavă... Și acum). Poate că, dacă am privi dinspre împăcarea limbilor – iertarea de diferență culturală – am înțelege de ce au insistat bătrânii noștri cu Rusaliile ca denumire. Un soi de împăcare și convertire a trecutului la viața cea vie a Bisericii. Pentru că Biserica nu „reșapează” trecutul păgân, cum ar crede comentatorii istoricismului ei. Restaurează conștiința unei memorii ce se dezghiocase de adevăr. Iar adevărul este că toți suntem fiii lui Dumnezeu. Și El ne-a vorbit în veacuri diferite, în locuri diferite și în limbaje diferite, dar cu un conținut unic: iubirea!

Aici e Taina Rusaliilor ori a Cincizecimii. Că ele dau conținut de memoria Bisericii. Care nu este o naștere – accident genetic cultural. Ci în fruntariile vechilor religii se naște drept Trup al lui Hristos, Dumnezeu-Omul, spațiul înnoirii Legământului în Duhul Sfânt, Duhul Adevărului care pretutindenea este și prin acesta toate le plinește. Răsunetul limbilor de foc din Sion străbate văzduhul în zorii Duminicii acesteia. Pogoară în iad și aduce vestea că, odată cu Cincizecimea, ne rămâne la îndemână un spațiu al trăirii învierii în Duhul Sfânt, Darul care umple lumea prin lumina Învierii. Roada acestei prezențe e descrisă astfel de cântare: „Necuprinsă de minte este Puterea cea dumnezeiască, că a făcut iscusiți vorbitori pe cei necărturari, care au închis, cu cuvântul, gurile înțelepților și au ridicat din noaptea cea adâncă neamuri nenumărate, cu strălucirea Duhului” (Canonul al doilea, Cântarea 3, 3). Această Lumină care cuprinde totul este cea pe care o prăznuim! Purcezătoare din Lumina cea nenăscută, veșnică fulgerare de o fire cu părintească Putere, arătată de-acum de Fiul tuturor. Răsunetul limbilor celor de foc din Sion!

În zorii Rusaliilor, clopotele nu ne aduc numai pe noi, văzuții, la Biserică. În tihna dimineții, se întorc Acasă ai noștri! Din toate limes-urile îndepărtate ale istoriei și din tihna Împărăției deopotrivă. Rusaliile sunt sărbătoarea în care suntem toți!