Se spune că tăcerea este de aur. Dar nu totdeauna. În anumite împrejurări, tăcerea este păcat; iată câteva exemple, când tăcerea însemnează, devine „păcat”.

Când taci la spovedanie și nu spui păcatele, e păcat.

Când îți auzi copiii mințind, blestemând, înjurând, grăind de rău, etc și taci și nu-i mustri, este păcat.

Când copiii tăi fac fapte rele și tu taci, este păcat.

Când semenul tău păcătuiește și tu îi vezi sau știi păcatele și nu-l sfătuiești de bine și taci, e păcat.

Când nu-ți înveți copiii să meargă la Biserică, să se spovedească, să se împărtășească, să facă fapte bune, să fie respectuoși cu cei mari, să se roage lui Dumnezeu, tăcerea este un păcat.

Când nu te rogi lui Dumnezeu pentru părinții tăi sau pentru copiii tăi, tăcerea este un păcat.

Când asculți pe cel ce vorbește de rău și nu-l oprești, ci taci, este păcat.

Nu uita că ai datoria de a vorbi despre oameni către Dumnezeu – adică a te ruga pentru ei – cât și datoria de a vorbi despre Dumnezeu către oameni – adică a-i învăța Credința Ortodoxă.

Să nu rămâi în nicio zi dator lui Dumnezeu cu rugăciunea și nici omului cu cuvântul folositor.

(Istorioare moral-religioase, Parohia „Sfânta Treime” Azuga, Prahova, 2007, p. 36)