păcat

Foloasele desei mărturisiri

Cel care des se mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se mărturisească, deşi (poate) va fi avut scop ca să păcătuiască, se opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea ce va să audă de la duhovnic.

Printre nuanțe – pictăm sau mâzgălim destinele copiilor noștri?

Atunci când patimile sunt tratate drept virtuți, iar virtuțile par îndeletniciri rușinoase, este evident că vremurile au devenit pe măsura persoanelor care le croiesc: superficiale și găunoase. Între zări prea viu colorate pentru a fi reale, printre obiecte de recuzită, trăim dezamăgiri cotidiene și ne creștem copiii fără a ne preocupa de efectul pe care inversarea ori amestecarea valorilor, după un model cvasicromatic, îl va avea asupra viitorului nostru. Asupra devenirii lor – încorsetată de reguli adoptate adesea, „pe genunchi” și supuse nuanțării, interpretării, eludării.

O pildă despre lucrurile omeneşti şi faptele bune

Se cuvine fiecăruia ca în curăţenie să-şi câştige faptele bune, ca nu în zadar să se ostenească.

Temeiuri scripturistice cu privire la Taina Spovedaniei

Ca răspuns la căința pe care o cere omului, Hristos, în vremea vieții Sale pământești, a iertat păcatele celor care au venit către El (Matei 9, 2; Luca 7, 47-49) și arată că tuturor le sunt iertate cu prețul vărsării scump Sângelui Său (Matei 26, 28).

Cine ajunge deprimat?

Cum va putea să uite păcătosul care nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu atitudinea Domnului Iisus Hristos înaintea acelei femei pe care o prinseseră în adulter?

Nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu!

Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici călugări, nici clerici, fără spovedania păcatelor şi fără dezlegarea de la duhovnic. Toţi trebuie să avem duhovnicii noştri şi să ne spovedim regulat, chiar şi aceia cărora li se pare că nu au păcate.

Înlocuiește pornirea de a-l judeca pe celălalt cu un „Doamne, miluiește-mă!”

Unii zic: „Să mă ierte Dumnezeu că osândesc”, dar osândirea tot o duc până la capăt... Cel care osândeşte pe alţii nu are îndreptăţire. Dar ce e de făcut? Cum se poate scăpa de această pacoste?

De ce se destramă atâtea familii și căsnicii?

De obicei, cei care nu se păstrează curaţi până la căsătorie nu reuşesc să păstreze căsnicia. Unui eretic care s-a convertit la Ortodoxie i se permite să devină preot, dar nu şi creştinului care a căzut în păcatul desfrânării sau care s-a căsătorit a doua oară. Relaţiile sexuale întreţinute înainte de căsătorie, chiar cu viitorul soţ, pot fi comparate cu săvârşirea Liturghiei în lipsa harului preoţiei. Pe prima o numim desfrânare, pe a doua blasfemie.

Știm prețul amânării pocăinței?

„Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa.” (Fericitul Augustin)

„Să nu judeci” – între condamnare și discernământ

Dacă Singurul Nevinovat a vrut să fie judecat mai degrabă decât să judece – urcând pe Cruce – cu atât mai mult păcătoşii sunt chemaţi să respingă ispita de a-i judeca şi condamna pe alţii, oricare ar fi rătăcirile lor. Rostul lor este, de asemenea, de a fi părtaşi iubirii pe care Dumnezeu o are pentru lumea Lui şi de a mijloci pentru ea, pentru convertirea şi mântuirea ei. Cu toate acestea, să te abţii de la judecată, adică să te pui în locul lui Dumnezeu, nu înseamnă o toleranţă universală. Sunt fapte de netolerat în lume...

Pagini