Cântarea bisericească, mijloc de comunicare și comuniune în cultul divin ortodox

În cântarea bisericească este accentuată iubirea, „căci cântarea în comun are menirea să creeze acel fluid nevăzut şi aproape inexplicabil în cuvinte, care uneşte pe creştini între ei cu legătura sporită a dragostei”. Astfel, „cântarea lipeşte mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de persoana de la care a cerut acest dar şi pentru care e lăudat în chip melodios.

Cântarea este limba universală, prin care se înţeleg între ei oamenii din toate locurile şi din toate timpurile. Cu ajutorul ei, omul îşi exprimă bucuria, durerea, dorurile, avânturile şi idealurile. Ea este nedespărţită ca mijloc de exprimare a sentimentelor, de uşurare şi de consolare.

Dacă prin cuvânt omul are posibilitatea să împărtăşească semenilor săi gânduri şi sentimente, cu ajutorul cântării fiinţa omenească se ridică deasupra acestor comunicări. Astfel, prin muzică „viaţa omului se înseninează, inima îi este desfătată, iar întreaga fiinţă îi este încântată, transportată de pe pământ către înălţimile unde sălăşluieşte frumosul, binele, adevărul, Dumnezeirea”[1].

Una din caracteristicile cultului divin public orotdox este aceea de a fi cântat. Este o proporție zdrobitoare în favoarea cântării față de rostirea simplă, față de lectură. Aproape 80% din slujbele Bisericii Ortodoxe, se săvârșesc în formă cântată, iar acest obicei este foarte vechi, chiar de la începuturile creştinismului.

Părintele Prof. Nicolae Necula consideră că trebuie să facem distincţia între cântare şi muzică bisericească, deoarece „prin cântare bisericească înţelegem executarea întregului ritual, a melodiei, a ritmului şi a armoniei numai cu vocea omenească, iar prin muzică bisericească înţelegem executarea cu instrumentele de cântare sau cu instrumentele însoţite de voci. De aceea este mai potrivit să folosim în Biserica noastră termenul de cântare bisericească”[2]. În Biserica Ortodoxă a rămas practica de a se cânta numai cu vocea, „socotindu-se că este mult mai apropiată de sufletul omenesc şi mult mai capabilă să exprime sentimentele şi strările sufleteşti ale celui care se roagă, gura şi graiul sau vocea fiind create de Dumnezeu, şi nu de om, aşa cu este instrumentul”[3].

Cântarea bisericească este haina ce îmbracă producţiile literaro-liturgice ale Părinţilor Bisericii noastre. „Ea nu este produsul simplu al ştiinţei muzicale, ci este produsul darului de sus ce a activat şi dirijat ştiinţa şi dispoziţia artistică a scriitorului de cântări... Ea poartă în sine pecetea insuflării de sus, având de tată pe Duhul Sfânt şi de mamă pe smeritul rânduitor, care şi-a însemnat numele în acrostih sau în capul poemului. Aşa se explică sfinţenia cu care ea a fost însemnată şi păstrată în vechile documente”[4].

Muzica bizantină (bisericească) este spirituală şi se desfăşoară într-o atmosferă de pace şi duioşie, de aceea trebuie exclusă orice tendinţă profană din exprimarea ei. Ea este lipsită de exagerări şi de pasional, fie că exprimă bucurie, fie că exprimă întristare, este simplă şi totuşi bogată şi variată în simplitatea ei. De asemeni ea este voioasă aşa cum creştinul este voios atunci când este împăcat cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei şi Împărtăşirii, şi este sinceră pentru că exprimă sentimentele deschis, fără ciocniri violente şi tălmăciri false[5].

Biserica Ortodoxă urmăreşte prin metodele sale, nu numai tămăduirea lăuntrică a omului, ci şi redobândirea stării de comuniune cu Dumnezeu. Terapia duhovnicească propune ca „medicamente”: postul, rugăciunea şi milostenia, dar şi participarea la viaţa liturgică. Terapia duhovnicească este administrată în Biserică „printr-o meloterapie deosebită, reprezentată de imnele şi cântările duhovniceşti”[6].

Aceste imne şi cântări îl ajută pe om să-şi cunoască starea lăuntrică şi
să-şi deschidă sufletul către Dumnezeu; îl scoate din individulitatea sa şi îl uneşte în acelaşi gând şi glas cu semenul său. Acest efect se datorează în primul rând conţinutului textelor, în care consună atmosfera scripturistică cu cea patristică şi în al doilea rând, „melosului harismatic care face ca textul să se mlădieze pe rănile sufletului”[7].

Cântarea bisericească este respiraţia rugăciunii sfinte şi după cum trupul nu poate trăi mult timp fără respiraţie, tot aşa şi Biserica, nu se poate ruga deplin fără cântare.[8] Ea este modul cel mai fin de a sensibiliza şi deschide sufletul către taina iubirii lui Dumnezeu. Astfel, „toate cântările Bisericii Ortodoxe, care se menţin în dreapta tradiţie, conţin ideea de taină, de mister. Aceasta însemnează că muzica sacră este o mistagogie pedagogică, ea are ca scop deschiderea noastră nu spre lumea aceasta pământească pe care o cunoaştem, ci spre împărăţia lui Dumnezeu”[9].

Definitoriu pentru cântarea bisericească este simbioza cu rugăciunea. În biserică, „cântarea colectivă polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face participanţi activi la rugăciune”[10]. Cântarea bisericească este pentru noi ca „un curcubeu al năzuinţelor sufleteşti”[11], iar dacă este subordonată şi strunită de spiritul duhovnicesc al rugăciunii, ea devine „limba infinitului, care grăieşte în urechile noastre”[12].

Cântarea bisericească produce bucurie curată, care vine în sufletul omului după ce el se curăţeşte de patimile egoiste. Ea readuce fiinţa umană la virtuţile care o determină spre comuniune şi unificare cu Dumnezeu şi cu semenii, dar această comuniune este posibilă numai atunci când sufletele sunt pline de iubirea curată a lui Dumnezeu. O unire curată şi durabilă în noi este produsă numai de cântarea care este curăţită de patima egoismului.

Există o reciprocitate şi o interdependenţă între noi şi ceilalţi, iar în mulţumirea fiecăruia, în starea de împăcare cu sine este cuprinsă mulţumirea tuturor în care vibrează mulţumirea fiecărui ins. Astfel, „subiectul partener, subiectul responsoric al liturghiei este nu «eu», ci «noi», iar acest «noi» nu este numai o alăturare de «euri», ci o prezenţă a «eurilor» celorlalţi în mine şi «a mea» în ceilalţi, fără anularea «mea», fără anularea nici unuia”[13].

Această unitate se trăieşte profund în cântarea comună, însă acest lucru presupune în primul rând purificarea de patima egoismului. În cântarea bisericească, ne spune Sfântul Niceta de Remesiana, „pruncul îşi află hrana maternă, copilul ceea ce să laude, adolescentul ceea ce-i îndreptează viaţa proprie, tânărul ceea ce să urmeze, bătrânul modul de rugăciune. O învaţă pe femeie bunăcuviinţa. Orfanii îşi găsesc părinţii, văduvele pe cei ocrotitori, cei săraci pe protectori, străinii pe paznic”[14].

Cântarea bisericească are menirea de a face să dispară dintre credincioşi deosebirile şi dezbinările; poate îndupleca voinţa şi topi învârtoşarea inimii credincioşilor ca aceştia să practice dragostea creştină, blândeţea, ajutorarea semenilor, mila etc, şi îndeamnă la credinţa împletită cu fapte bune şi rugăciune.

Prin cântare „se arată Dumnezeu, chipurile idolilor sunt luate în deriziune, credinţa se practică, se repudiază viclenia, se instaurează dreptatea, se opreşte nedreptatea; este lăudată milostenia, cade cruzimea, reînvie adevărul, este condamnată înşelăciunea; este acuzată durerea, se recomandă inocenţa, se leapădă mândria, se înalţă smerenia; se predică pocăinţa, se arată că pacea trebuie urmată, se cere protecţia împotriva duşmanilor, se promite eliberarea, se năzuieşte spre ceva sigur. Şi tot ceea ce este mai presus de toate, sunt cântate tainele lui Hristos”[15].

Cântarea bisericească este o lucrare teologică artistică care vindecă sufletul întinat şi-l înalţă pe cel căzut, adună gândurile risipite şi uneşte pe om cu Dumnezeu. Vorbind de comuniunea interioară, spirituală, morală a celor ce cântă în comun Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „căci cine oare mai poate fi socotit duşman al altuia, atunci când îşi uneşte glasul cu al lui, pentru a aduce împreună laudă lui Dumnezeu? Cântarea împreună aduce cu sine tot ce poate fi mai bun; iubirea, făcând din însoţirea glasurilor un fel de trăsătură de unire între oameni, aducând credincioşii într-un singur glas”[16].

Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, accentuează factorul de comuniune, de înfrăţire şi pace în cântarea religioasă din cultul divin: „Cântarea este chezăşia păcii şi armoniei, un fel de chitară care scoate o singură cântare din glasuri felurite şi deosebite. Ea adună pe cei despărţiţi, uneşte pe cei dezbinaţi, împacă pe cei certaţi. Cu adevărat mare legătură de unitate este strângerea tuturor credincioşilor într-un singur cor! Sunetele sunt deosebite, dar simfonia este una...”[17]

Deoarece cântarea bisericească stimulează emotivitatea şi nutreşte sentimentul, ea a fost pusă în slujba Bisericii ca mijloc cu care credinciosul a lăudat şi-L laudă pe Dumnezeu, fiind astfel în comunicare şi comuniune cu El.

Argumentul cel mai puternic pentru comuniunea dintre credincioşi cu ajutorul cântării bisericeşti ni-l dă cultul divin ortodox şi îndeosebi Sfânta Liturghie: „Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem”[18]; deci toţi să ne rugăm (vorbeşte la plural). Nu numai răspunsurile mici, ca cele de la ectenii („Doamne milueşte” şi celelate), ci toate cântările mari din cursul Sfintei Liturghii au forma plurală, ceea ce presupune că ele sunt executate de toţi cei din biserică. Exemplu: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice...”[19]

În desfăşurarea acţiunii liturgice se aude neîncetat dialogul dintre preotul liturghisitor şi credincioşi, prin formulele de îndemnuri şi modul de adresare al preotului: („Să stăm bine, să stăm cu frică” etc) şi răspunsurile credincioşilor. Aceasta arată limpede participarea activă a credincioşilor, la săvârşirea cultului divin, mai ales prin cântarea în comun.

Cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu sau de a comunica cu El, pentru că prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin cuvinte. Ea este un dialog cu Hristos Însuşi, reprezentat prin preot, nu e numai o cântare a credincioşilor în lipsa unui preot. Slăvirea cu o gură, nu se poate întâmpla decât în cântare, pentru că în vorbire nu pot grăi toţi cei adunaţi deodată[20]. Persoanele se unesc mai deplin când îşi unesc glasurile în aceeaşi cântare şi este depăşit orice individualism.

Cântările Bisericii Ortodoxe au şi funcţia de a instrui şi a educa pe creştini. Ele ne comunică mai ales învăţături de credinţă şi de morală creştină cum ar fi: dogma despre naşterea supranaturală a Domnului Iisus Hristos din Sfânta Fecioara Maria (cum sunt textele de la Vecernia şi Utrenia praznicului Naşterii Domnului şi la Buna Vestire); dogma despre Învierea Mântuitorului (în cântările de la slujba Învierii, precum şi în cântările din Octoih); dogma despre lucrarea Sfântului Duh în lume (slujba Rusaliilor) etc. şi învăţături morale privitoare la milostenie, dreptate, blândeţe, fraternitate, nădejde şi iubire.

În cântarea bisericească este accentuată iubirea, „căci cântarea în comun are menirea să creeze acel fluid nevăzut şi aproape inexplicabil în cuvinte, care uneşte pe creştini între ei cu legătura sporită a dragostei”[21]. Astfel, „cântarea lipeşte mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de persoana de la care a cerut acest dar şi pentru care e lăudat în chip melodios. În felul acesta sporeşte plăcerea sau bucuria faţă de darul cerut sau primit şi iubirea faţă de persoana al cărei nume e rostit prin cântare”[22].

Prin cântarea bisericească sufletul se întăreşte mai mult prin credinţă şi transmite mai uşor convingerea lui şi altor suflete; „unitatea gândirii iubitoare de Dumnezeu produce cântarea comună, iar acesta la rândul ei, întăreşte unitatea gândirii”[23]. Prin intermediul cântării bisericeşti, cel care cântă, trezeşte în interiorul său o relaţie de afecţiune cu ceea ce reprezintă pentru el, obiectul cântării, „mai bine-zis cântarea îl pune cu ceea ce e cântat într-o relaţie totală prin fiinţa întreagă”[24].

Cântarea bisericească cuprinde toată teologia credincioşilor, după cum pictura sfântului locaş constituie întreaga noastră Biblie, începând cu zidirea lumii, până la mormântul gol din grădina arimateianului, din care poate învăţa oricine întreaga Scriptură.[25]

(Preotul Cristian Irimia, Parohia „Sfinții Voievozi” – Moșna)

 

[1] Doctorand Petru Rădăşanu, Despre sensul şi însemnătatea cântării bisericeşti în viaţa creştină, în „Mitropolia Olteniei”, XXIX(1977), nr. 7-9, p. 589.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, De ce nu se foloseşte muzica instrumentală în bisericile ortodoxe?, în vol. Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 60.

[3] Ibidem, p. 63.

[4] Ioan D. Petrescu, Ce este muzica bizantină?, în  „Acta Musicae Byzantinae”, vol. I, aprilie 1999, nr.1, Revista Centrului de Studii Bizantine Iaşi, p. 9.

[5] Ibidem, p. 10.

[6] Delia-Ştefania Barbu, Cântarea bisericească şi rolul ei în terapia duhovnicească, în „Acta Musicae Byzantinae”, vol. III, aprilie 2001, Revista Centrului de Studii Bizantine Iaşi, p. 60.

[7] Ibidem.

[8] I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Psalmodia – respiraţia rugăciunii, în „Byzantion”, Revista de arte bizantine, vol. II, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996, p. 4.

[9] Ibidem, p. 3.

[10] Nicolae Ţurcanu, Asupra cântării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice, în „Acta Musicae Byzantinae”, vol. II, aprilie 2000, nr. 1, Revista Centrului de Studii Bizantine, Iaşi, p. 54.

[11] Pr. A. C. Cosma, Gânduri despre cântarea religioasă în Biserică, în „Glasul Bisericii”, XXII(1963), nr. 1-2, p. 38.

[12] Ibidem.

[13] Diacon Asist. Univ. Alexandrel Barnea, Foloasele cântării religioase în cultul ortodox, în „Byzantion”, Revista de arte bizantine, vol. II, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996, p. 26.

[14] Niceta episcopus Remesiana, De psalmodiae bono, Bucureşti, Editura Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie, Tipografia „Bucovina”, I.E. Torouţiu, pp. 4-5, cap. V, apud Porf. Univ. Dr. Vasile Vasile, Concepţia Sfântului Niceta de Remesiana privind rolul muzicii religioase în viaţa religioasă, în „Byzantion”, Academia de arte „George Enescu”, Iaşi, 1996, p. 41.

[15] Ibidem, p. 42.

[16] Sfântul Vasile cel Mare, Omil. Ps. 1;P.G., 29, 212 D, apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în “Ortodoxia”, XXXIII(1981), nr. 1,
pp. 64-65.

[17] Sfântul Ambrozie al Milanului, Ennaratio in psalm I; P. L., 14, col. 968-969, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 65.

[18] Liturghier, ed. cit., p. 130.

[19] Ibidem, p. 160.

[20] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 61.

[21] Prof. Nicolae Lungu, Cântarea în comun a poporului în biserică, în „Studii Teologice”, III(1951), nr. 1-2, p. 28.

[22] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 58.

[23] Diacon Asist. Univ. Alexandrel Barnea, op. cit., p. 23.

[24] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 58.

[25] Prot. Nicodim Belea, Funcţiunea comunitară şi soteriologică a cântării în comun în biserică, în „Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr. 2, p. 167.

Ultimele din categorie