În acest moment asistăm la un impas al tuturor măsurilor de ieşire din criză. Austeritatea nu dă roade, la fel nici aruncarea pe piaţă a unor sume colosale destinate repornirii economiei. La nivel naţional, nici schimbarea guvernelor, nici păstrarea lor nu dau roade. Puternicii zilei par a nu mai avea nici un as în mânecă şi au început să se certe între ei, într-un joc al acuzaţiilor gratuite despre cine agravează criza. Germania arată spre Statele Unite, Statele Unite spre Germania. Cei care îşi puseseră speranţele în China acum se tem de prăbuşirea ei catastrofală. Toate busolele fie se învârt haotic fie indică cu obstinaţie dezastrul. Cuvântul speranţă a dispărut din vocabularul tuturor, prezente sunt doar criză, dezastru, crah, disperare.

În acest context cum să mai fii uluit când îi vezi pe stradă pe oameni că nu mai au nădejde, când vezi cum totul s-a oprit şi toţi aşteaptă pasiv deznodământul care pare implacabil, şi cei care cred că va fi mai rău dar şi cei, din ce în ce mai puţini, care cred că va fi mai bine. Nimeni nu face nici o mişcare.

Şi iată de ce stăm pe loc, previzibil ca în povestea cu drobul de sare. Toată agitaţia aceasta aparentă ascunde un adevăr simplu, de fapt toată lumea vrea să stea pe loc. Am ajuns într-un moment faustic în care am strigat clipă opreşte-te şi acum sperăm neîntemeiat că nu va veni Mefistofel să ne ia sufletele. Tragem de timp în speranţa că asta este fericirea, că lucrurile trebuie să rămână aşa cum au fost şi până acum, fără să realizăm că aşa ne vindem sufletele, că aşa ne aşezăm confortabil într-un mormânt adânc, fără ieşire.

O lume se va prăbuşi, dar este această lume, lumea reală? Este această lume, lumea corectă, nu aşa s-a întâmplat întotdeauna în istorie, nu toţi au crezut că „nu se vor clinti în veac” nu toţi au crezut că o lume mai bună ca a lor nu va mai exista vreodată? Şi cu toate acestea acum, prost trăind, trăim mai bine decât ei au gândit vreodată. Nu am ajuns şi noi oare la capătul iluziilor noastre de grandoare?

Comunismul credea că va instaura raiul pe pământ, capitalismul promitea paradisul, şi unii şi alţii s-au înşelat. Raiul nu e posibil pe pământ decât dacă oamenii îşi schimbă firea şi fac cele ale binelui şi părăsesc cele ale răului. Dar această opţiune nu depinde de contextul istoric, de câte divizii ai sau de fluxul capitalului mondial. Această opţiune este independentă de context, depinde doar de voinţa ta de a-L urma pe Hristos.

Lumea noastră este în criză din acelaşi motiv din care toate „lumile” anterioare au fost în criză, pentru că s-a depărtat de Adevăr şi şi-a croit o realitate proprie pe care a crezut-o sustenabilă la infinit. Nu este şi nici nu are cum să fie. În loc să ne concentrăm eforturile agitându-ne pentru a sta pe loc, ar trebui să ne eliberăm de iluziile găunoase ale „realităţii” acesteia şi să acceptăm că nu mai merge aşa şi că ar trebui să ne schimbăm, nu cu mijloacele „sistemului”, care se dovedesc acum neputincioase, ci cu mijloacele Adevărului care „niciodată nu vor trece”.

E nevoie de puţin curaj, Dumnezeu e cu noi şi ne spune „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Să nu deznădăjduim, lumea va pieri pe graiul ei, dar noi nu vom pieri odată cu ea dacă ne ancorăm ferm în Adevăr, dacă facem binele indiferent de greutăţi şi dacă dăm slavă lui Dumnezeu. E simplu, trebuie doar să crezi.