Sfântul Ioan cel Nou și începuturile statalității Moldovei

Moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse cu mare alai de la Cetatea Albă la Suceava, în anul 1402, la porunca domnitorului Alexandru cel Bun și așezate, probabil, în biserica Mirăuți, din proximitatea cetății voievodale, în ziua de 24 iunie. Însemnătatea aducerii acestor sfinte odoare în capitala Moldovei este una foarte mare, depășind simbolica religioasă și plasându-se adânc în viața și conștiința moldovenilor în contextul mentalităților medievale. La acea vreme, existența moaștelor unui sfânt în proximitatea curții domnești era o necesitate solicitată de expresia identității naționale. Cu atât mai mult, ca urmare a influenței crescânde catolice din Ungaria și Polonia, așezarea în cetatea de scaun a unui sfânt venerat în Biserica Ortodoxă însemna statornicirea într-o credință. Sfântul devenea ocrotitorul Domniei, al Bisericii și al Țării, fiind garantul spiritual al păcii și independenței statale, precum și al păstrării credinței poporului. Din acest moment, timp de 284 de ani, Sfântul Ioan cel Nou a ocrotit Suceava și Moldova, fiind singura constantă în vremuri de pace și tulburări, în timpurile schimbărilor de domnie și de amenințări de orice chip.

Vremurile tulburi și peregrinarea Sfântului Ioan cel Nou în Polonia

În anul 1622, când trupele poloneze și ale cazacilor zaporojeni au învins pe otomani în preajma cetății Hotin, cazacii s-au pornit să prade nordul Moldovei. Ajungând în apropiere de Suceava, mitropolitul Anastasie Crimca a vrut să ia sfintele moaște și să le mute în „cetatea de sus” cu femeile și copiii, însă ele s-au făcut atât de grele încât nu au putut fi urnite din loc. Astfel, mitropolitul a înțeles că orașul va fi scăpat nu cu puterea armelor, ci cu aceea a rugăciunii și a postului. Toți cei rămași în oraș s-au rugat la Dumnezeu cerând mijlocirea Sfântului Ioan cel Nou și deodată râul care trebuia traversat pentru a se intra în oraș a crescut atât de tare, încât cazacii s-au retras și nu au mai prădat capitala. Aceasta s-a întâmplat la 2 iunie, devenită ziua de sărbătoare a Sfântului Ioan cel Nou în toată Moldova. Tot de atunci, slujba lui a fost trecută în cărțile de cult cu litere roșii, arătând însemnătatea sărbătorii în țară.

Dar vremuri și mai grele s-au abătut, peste două generații, asupra moldovenilor și a Sfântului lor ocrotitor. În 1683 regele polonez Jan III Sobieski (1674-1696) a salvat in extremis cetatea Vienei de la cucerirea ei de către turci, fiind socotit la acea vreme un erou de talie europeană. Aflat în culmea gloriei, acesta își dorea alungarea otomanilor cât mai departe, astfel încât a condus o campanie militară, de data aceasta nereușită,  în vara anului 1686, pe teritoriul Moldovei. Regele umilit s-a retras producând pagube mari în Moldova. Tot atunci a asediat și a cucerit cu mari pierderi și umilințe cetatea Neamțului, eveniment în urma căruia a rămas celebră în literatura română nuvela „Sobieski și Românii” a lui Costache Negruzzi, publicată în 1845. Dar ostilitățile între cele două tabere, poloneză și turcă, i-a prins la mijloc pe moldoveni, unii declarându-se de partea turcilor, printre aceștia numărându-se și domnitorul Constantin Cantemir care a fugit din Iași, alții întâmpinându-i pe polonezi ca pe niște eliberatori, printre ei numărându-se mulți boieri, în frunte cu Mitropolitul Dosoftei.

Sunt păreri împărțite cu privire la localizarea sfintelor moaște ale Sfântului Ioan de la Suceava la momentul răpirii lor de către polonezi. Cronicarii povestesc evenimentele în mod diferit. Majoritatea atestă că polonezii au prădat Valea Prutului și au ajuns la noua capitală, Iași, de unde au luat numeroase odoare de la Mitropolie, au ars biserici și în cele din urmă, cu ei a plecat mai departe și Mitropolitul Dosoftei care a luat cu sine sfintele moaște. Alții susțin că trupele au luat-o către nord, netrecând prin Iași, ci prin Suceava și au confiscat de acolo tot avutul de preț al Mitropoliei (deja mutate la Iași, însă cel mai probabil „relocate” din pricina războiului, înapoi la Suceava). De pildă, Nicolae Costin și Niculae Mustea spune că, din Iași, însuși Mitropolitul a luat sfintele moaște și s-a refugiat în Polonia; Ion Neculce afirmă că regele a fost cel care a dispus acestea; mai sunt alte mențiuni cum că ele au fost luate chiar cu îngăduința domnitorului, pentru a nu fi prădate de tătari. Prin contrast, Atanasie Ipsilante și Dimitrie Cantemir accentuează duritatea ordinului regal echivalent cu o tâlhărie. Motivul acestei prădări a odoarelor Mitropoliei ar fi fost faptul că domnitorul Constantin Cantemir refuzase sprijinirea polonezilor în luptele cu otomanii. Indirect s-a păstrat o scrisoare a Mitropolitului Dosoftei către patriarhul Ierusalimului, din 1687, în care acesta afirmă că regele este cel care a ordonat aceste lucruri, urmând să restituie obiectele confiscate când va crede de cuviință. 

În asemenea context neclar, Moaștele Sfântului Ioan cel Nou au ajuns în fortăreața poloneză Stryi în 1686, iar în 1690 au fost așezate într-o mănăstire basiliană (greco-catolică) din Żółkiew, în apropiere de Lwow (azi Lviv, în Ucraina), unde au rămas încă 93 de ani. Mitropolitul Dosoftei a murit în exil, refuzând să treacă la uniație așa cum i s-a cerut insistent, la 13 decembrie 1693, fiind înmormântat în biserica „Nașterea Domnului” din incinta aceleiași mănăstiri din Żółkiew (azi Jovkva, Ucraina), unde se află și azi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în anul 2005. În 1772, în timpul primei partiții a Poloniei, Galiția cu Lwow și regiunile înconjurătoare au fost anexate la Imperiul Habsburgic.

Reîntoarcerea Sfântului Ioan cel Nou la Suceava

Au existat mai multe petiții făcute de prinții și boierii moldoveni pentru revenirea în țară a sfintelor moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, adresate fie către regii Poloniei, fie către țarii Rusiei. Ele s-au încheiat în cele din urmă în mod fericit după insistențele repetate ale unui alt ierarh cu numele „Dosoftei”, anume episcopul Dositei Herescu al Rădăuților, care păstorea peste credincioșii bucovineni începând cu 1750 și care a trăit evenimentul ocupării Bucovinei de către austrieci în 1775. Reușita lui a fost în urma unor insistențe repetate, precum și urmare a mutării scaunului episcopal la Cernăuți și a numirii sale, la 30 ianuarie 1782, ca episcop „exempt” al Bucovinei. La începutul anului următor, la 3 ianuarie, Episcopul a reușit să primească înapoi, de la mănăstirea basiliană, tot tezaurul luat de Sobieski, însă nu și sfintele moaște.

În același an, 1783, împăratul Iosif al II-lea al Austriei, vizitând Bucovina, a fost întâmpinat în 4 iunie la vechea biserică mitropolitană „Sfântul Gheorghe” din Suceava de episcopul Dosoftei. Văzând în biserică baldachinul gol unde odinioară se găseau moaștele Sfântului, împăratul a întrebat pe Dositei ce este aceasta, iar ierarhul i-a povestit despre minunile Sfântului Ioan cel Nou și importanța lui pentru credincioșii moldoveni. Aceasta a fost ocazia minunată prin care i s-a adresat monarhului, cerându-i returnarea sfintelor moaște. Împăratul a fost impresionat de cele aflate și a ordonat returnarea imediată a sfintelor moaște. Episcopul a trimis imediat pe arhimandriții Ioasaf și Meletie care au însoțit garnizoana imperială în vizită către Lwow și, în noaptea de 18 iunie 1783 au ajuns la Zolkiew, au pus racla cu sfintele moaște într-o trăsură străjuită de 30 de husari care a plecat spre Suceava. La intrarea în Bucovina, la podul peste râul Colacin, sfintele moaște au fost întâmpinate de un sobor de două sute de preoți si mii de credincioși în haine de sărbătoare, cu icoane, fluor și lumânări aprinse. Momentul e descris de Simion Florea Marian într-o monografie dedicată Sfântului, astfel:

„De astă parte de pârâul Colacin aștepta acum o mulțime mare de creștini ortodocși bucovineni, precum boieri, orășeni și țărani, dimpreună cu o mulțime de preoți și călugări în frunte cu episcopul Dositeiu (…) rădicară sicriul din trăsură, îl despecetluiră și descuiară, scoase racla cu moaștele sfântului dintr-însul și luând-o preoții pe umere, o trecură cu mare evlavie și cinste de-astălaltă parte în Bucovina. Apoi făcură litie mare de cântări de mulțămire și de laudă lui Dumnezeu pentru că în sfârșit, după un răstimp de 97 de ani, iară își căpătară, cu ajutorul Său, moaștele Sfântului Ioan îndărăt. Tot la această ocazie se descărcară, în semn de bucurie, și 60 de tunuri. După aceasta, sărutând tot poporul care era adunat spre întâmpinarea și închinarea cinstitelor moaște, racla sfântului, așezând racla cu sicriul într-o nouă trăsură la care erau șase cai înhămați, se porniră de-aicea mai departe cu procesiune spre Cernăuți, petrecuți fiind atât de întreg poporul adunat cât și de miliția sosită anume în acest scop, ai cărei corniști, trâmbițași și dobași sunară din instrumentele lor de la Orășeni și până la Cernăuți”.

La 29 iunie cortegiul intra în Cernăuți, rămânând până la 7 septembrie în biserica „Sfânta Treime” spre închinare. De aici, alaiul a pornit mai departe, iar după trei zile a ajuns la Suceava. Prima dată a poposit în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ițcani, iar în ajunul praznicului Înălțării Sfintei Cruci, pe 13 septembrie, Sfintele Moaște au fost așezate în vechea catedrală mitropolitană a Moldovei, care servea la acea vreme ca biserică de mir. Cu această ocazie, Sfântul Ioan cel Nou a fost declarat „Patron al Bucovinei”. Trei ani mai târziu, un boier evlavios din Botoșani a comandat o raclă nouă din lemn de chiparos, în care au fost așezate sfintele moaște cu binecuvântarea episcopului Dosoftei Herescu. 

Sfintele moaște au mai părăsit o dată Suceava, tot în vreme de război, fiind mutate pentru a se afla în siguranță, în capela românească din Viena (Löwelstrasse nr. 8, azi, Parohia românească „Sfântul Ioan cel Nou” – Viena IV), unde au fost adăpostite 3 ani și 9 luni. Ele au revenit în Suceava după încheierea Primului Război Mondial, la 25 iulie 1918, unde s-au păstrat până azi și sunt cinstite cu mare evlavie de credincioșii români.

Surse bibliografice:

Diac. Vasile Demciuc, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Doxologia, Iași, 2012, pp. 42-59

Simeon Flora Marian, Sântul Ioan cel Nou de la Suceava. Schiță istorică. Tipografia Carol Göbl, București, 1895, pp. 67-118