Călătoria misionară către Apus a Sfântului Ioan cel Nou

Puncte de vedere

Călătoria misionară către Apus a Sfântului Ioan cel Nou

    • moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava
      Călătoria misionară către Apus a Sfântului Ioan cel Nou / Foto: Bogdan Zamfirescu

      Călătoria misionară către Apus a Sfântului Ioan cel Nou / Foto: Bogdan Zamfirescu

O numim „ocrotitoarea Moldovei”, pe bună dreptate, pe Sfânta Parascheva cea Nouă, sosită la Iași în 1641. Pe lângă mult iubita cuvioasă, țara mănăstirilor și a graiului dulce mai are încă un ocrotitor, ba chiar de mai bine de două sute de ani mai înainte, anume pe Sfântul Ioan cel Nou care păzește vechea cetate de scaun a Sucevei din vremurile lui Alexandru cel Bun. Sfântul este cunoscut pentru tăria sa în mărturisirea credinței și multele minuni săvârșite la Sfintele sale Moaște. Dar pe lângă acestea, ca și cuvioasa din capitala cea nouă, mucenicul Ioan este prin excelență un călător.

Cum a ajuns Sfântul Ioan cel Nou ocrotitorul Moldovei

De la părțile Răsăritului spre Apus, ca soarele ai răsărit, cu razele pătimirii, inimile tuturor și cugetele către minunile tale slăvite trăgandu-le...”, așa este lăudat Sfântul Ioan în stihoavna de la vecernia mică. Născut în jurul anului 1300 la Trebizonda din părinți greci, pe coasta sud-estică a Mării Negre (azi Trabzon, Turcia), Ioan își câștiga viața cea de toate zilele neguțătorind, dar neuitând de datoria sa cerească, aceea de a împlini porunca lui Hristos. Așa a ajuns, la bordul corăbiei răufăcătorului său, Reitz, francez potrivit sinaxarului dar mai degrabă german după nume, în Cetatea Albă, stăpânită pe atunci de tătarii nogai, unde a mărturisit dreapta credință în cu prețul vieții, în jurul anului 1330, refuzând să se închine unei zeități păgâne, „soarelui ce se vede”, după cum se spune în același sinaxar și propovăduindu-L până la moarte pe Hristos, Soarele Dreptății. După descoperirea minunată atrupului său neputrezit, pe care același răuvoitor voia să-l ia cu sine în Apus, Mucenicul a fost așezat la cinste în biserică, aproape de altar, rămânând acolo mai bine de 70 de ani, fără a avea o canonizare oficială. Dar călătoria sa către Apus nu se încheiase nici pe departe.

Bucurați-vă toate părțile de miazănoapte și veselindu-vă, săltați, având în mijlocul vostru steaua cea neapusă și mult-luminoasă care covârșește razele soarelui, pe Ioan cel cu nume mare...”, continuă slava adusă mucenicului Ioan, în prima stihiră de la Litie. De la gurile Nistrului, sfântul s-a învoit în călătoria sa către nord, pentru a ocroti o țară ortodoxă.

O dată cu independența Moldovei (1359) și extinderea ei către gurile Dunării și Marea Neagră, în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) a avut loc și recunoașterea oficială de către Patriarhia din Constantinopol a Bisericii locale (26 iulie 1401), păstorite de Mitropolitul Iosif. Cutumele medievale pretindeau prezența conducătorului Bisericii în preajma casei domnești, iar stăpânirea pământească cerea consfințirea în conștiința locală prin prezența unui sfânt protector. Așa se face că, pe de o parte cu mari cheltuieli, iar pe de altă parte cu „multă părere de rău” pricinuită credincioșilor de acolo, Moaștele Sfântului Ioan cel Nou au luat drumul Sucevei în 1402, fiind întâmpinate la Poiana Vlădicăi (azi Vlădiceni, lângă Iași) de domnul țării, însoțit de ierarhi, preoți și mare sobor, ajungând la Suceava în ziua de 24 iunie (această zi fiind așezată începând de anul trecut în calendarul Bisericii Ortodoxe Române), adăstând în biserica Sfântului Gheorghe(din Mirăuți) timp de 187 de ani. Sfintele Odoare au fost mutate în catedrala nou-construită, ocrotită tot de Sfântul Gheorghe, în 1589. Potrivit unei însemnări a Sfântului Mitropolit Petru Movilă, treizeci și trei de ani mai târziu, în vremea mitropolitului Anastasie Crimca, Sfântul a apărat cetatea de o incursiune căzăcească, racla făcându-se grea și neputând fi ridicată de cei ce voiau să fugă cu ea ca s-o scape de profanare, acesta fiind un semn că biruința împotriva urma să vină curând, lucru care s-a întâmplat întocmai.

Polonia și Austria - două călătorii ale Sfântului în țări apusene

Vremuri chiar mai tulburi s-au abătut apoi asupra Moldovei. După ce în 1564 capitala Moldovei s-a mutat la Iași, a urmat rândul scaunului mitropolitan în 1677 și, curând, au fost aduse aici și Sfintele Moaște. Deja din 1641 moldovenii se bucurau și de prezența Sfintei Parascheva. Dar în 1686, după o campanie fără succes împotriva turcilor, regele polonez Jan Sobieski aflat în retragere îl ia cu sine pe Mitropolitul Dosoftei. Acesta, temându-se de jafurile turcești care ar fi urmat, a decis să plece în pribegie cu moaștele Sfântului Ioan. Până în 1690 ele au rămas în Stryi, apoi împreună cu mitropolitul de sfântă pomenire au ajuns la Żółkiew, un târg situat la nord de Lvov (azi Zhovka, în Ucraina), unde Sfântul Dosoftei a trecut la cele veșnice în 1693. Mucenicul călător,pornit de pe țărmul Mării Negre, a ajuns pentru nouăzeci de ani ocrotitorul unei mănăstiri de călugări vasilieni (catolici), până când în 1783 împăratul Iosif al Austriei, noul stăpânitor la Bucovinei, la insistențele episcopului Dosoftei Herescu al Rădăuților a ordonat repatrierea Sfintelor Odoare și așezarea lor înapoi, după scurte popasuri în bisericile „Sfânta Treime” din Cernăuți și „Adormirea Maicii Domnului” din Ițcani, în vechea catedrală a Mitropoliei. S-au împlinit astfel cuvintele dintr-un imn al cântării a 8-a de la Utrenia Sfântului: „Fericitu-te-au pe tine împărații, te-au binecuvântat arhiereii, auzind de a ta vitejească răbdare, și către Hristos mijlocitor câștigându-te pe tine, și acum venind, se închină cinstitelor tale moaște”.

Însă călătoria sa apuseană cea mai îndepărtată a avut loc peste alți 131 de ani, în timpul Primului Război Mondial. Ca și în cazul primului „exil”, în Polonia, teama de profanare a dus la mutarea Sfintelor Moaște între 23 septembrie 1914 și 25 iulie 1918 în Austria, la Viena. Aproape patru ani racla sfântă a fost adăpostită în capela românească din Palatul Dietrichstein(Löwelstraße 8), funcțională până astăzi. După încheierea ostilităților, la 27 iulie, trenul cu Sfintele Moaște a ajuns la granița rumânească, acestea fiind întâmpinate de mulțimi de credincioși de-a lungul întregului drum până la reîntoarcerea în Suceava. Astăzi ele ocrotesc întreaga Moldovă, fiind vizitate anual de mii de pelerini în biserica mănăstirii purtând hramul său.

Venerat de secole în ziua de Sânziene (24 iunie) la ziua mutării Sfintelor sale Moaște, Sfântul Ioan cel Nou a fostsărbătorit perioadă îndelungată, așa cum descrie Mitropolitul Varlaam în Cazania sa (1643) și Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei și precum se menționează și în mineiele mai vechi, în joia de după Rusalii. La propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1950, o dată cu generalizarea cultului său în toată țara, s-a stabilit ca zi de pomenire a sa data de 2 iunie.

 Ocrotitor al multor români din Occident

Românii, mai ales cei din părțile Bucovinei, îl cinstesc cu dragoste și, dacă mulți au plecat departe în Apus, l-au luat cu ei în inimi și nu mai mult decât atât. Încă din 2005, IPS Pimena dăruit o părticică din prețiosul odor vechii capele românești din Viena, iar în 3 februarie 2012, când Mitropolitul Serafim al Germaniei, Europei Centrale și de Nord a sfințit din nou altarul lăcașului restaurat, acesta a primit al doilea ocrotitor, desigur Sfântul Mucenic Ioan cel Nou. Alte părticele din Sfintele lui Moaște se găsesc în parohia din Kempten, ocrotită de același sfânt, precum și la Waldkraiburg (ambele în Germania). Hramul Sfântului Ioan cel Nou îl mai poartă și parohiile ortodoxe românești din Innsbruck (Austria), Siena și Napoli (Italia), La Coruña (Spania), Exeter (Marea Britanie), Lugano (Elveția), Herning-Ikast (Danemarca), Londonderry și Manchester (New Hampshire, SUA). Astfel, prin românii de pretutindeni, preaslăvirea sfântului se împlinește minunat, întocmai ca în condacul de la slujba sa: „Plutind pe luciul mării cu neguțătorie, de la răsărit către miazănoapte te-ai nevoit, și chemându-te Dumnezeu pe tine, precum Matei vama și tu neguțătoria lăsând, Aceluia ai urmat prin sângele muceniciei, cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare, ai luat cununa de biruință”.

Citește despre: