Păcatul este răul sub toate formele lui, fiind în dezacord cu legile lui Dumnezeu, legile naturii și ale vieții. Cu toate acestea însă, dacă păcătosul se întoarce de la calea lui cea rea, Dumnezeu nu mai ține seama de relele trecute și-i arată marea Lui iubire de oameni oferindu-i bucuria sublimei iertări.

Păcatele care se săvârșesc astăzi nu sunt deloc insolite, ci au existat de milenii, fiind săvârșite și în vechime cu o teribilă dezinvoltură, voluptate, varietate și perversitate, așa cum citim, printre altele, în Paterice și în scrierile de spiritualitate ortodoxă, însă ceea ce diferențiază lumea noastră de aceea demult apusă este tocmai lipsa intensei căințe pentru umbrele (la nivel moral) pe care le târâm după noi. Dacă în secolele primare și mult timp după aceea, se întâmpla ca unii dintre creștini care erau împărați sau preoți, ori monahi sau chiar episcopi, sau fecioare dedicate cu totul vieții contemplative și afierosite Domnului pe întreaga viață, să guste din cupa cea amară a păcatului și chiar să o consume cu satisfacție și nesaț până la drojdie, și intensitatea pocăinței lor era pe măsura greutății și gravității acelor păcate care erau recunoscute, mărturisite, plânse și căite; penitenții erau abătuți, se rugau, respingeau dulceţile vieţii, posteau, își sfâșiau veșmintele, dispreţuiau podoabele, îşi sărăceau ţinuta, îşi neglijau corpul, luând drumul căinţei şi al lipsurilor de tot felul, răbdau foamea şi setea, se adânceau în jale şi se închideau în pustie sau se izolau în mănăstiri, sau în stânci, ori în scorburile pădurilor și după multă și intensă străpungere a inimii și rugăciuni smerite de iertare, primeau de la Dumnezeu încredințarea nu că au fost neapărat cu desăvârșire iertați, ci că le-au fost ascultate rugăciunile și le-au fost primite lacrimile. Actele lor de pocăinţă erau strălucitoare şi parcă fără de măsură. Viaţa lor ulterioară căderii a fost cu totul schimbată, îmbunătățită, clădită pe temeliile virtuților și a faptelor bune şi sfinte, calea lor devenind cu totul întoarsă de la ocaziile păcatului.

Însă, din nefericire, asemenea scene au devenit atât de rarisime în zilele noastre, încât sunt parcă dispărute, iar puținele existente trec cu totul neobservate, mai bine zis neluate în seamă, dacă le raportăm la scenariile și scenele păcătoase oferite frenetic la tot pasul, în presă, la radio, la emisiunile și filmele diverselor televiziuni, la teatre, în școli și la colț de stradă de cei mici la suflet, fără frică de Dumnezeu, bun simț, rușine de oameni și regret pentru josniciile lor. Scenele de penitență li se par vetuste, provenite dintr-un obscurantism demult uitat, devenind astfel neavenite sau indezirabile.

Și totuși, cei puțini care își întăresc voința și doresc convertirea totală a minții și a inimii, pentru a-Ipregăti, prin pocăință, Duhului Sfânt un sălaş curat în suflete, pot începe lucrarea pocăinței prin nimicirea păcatelor și mărturisirea lor înaintea părintelui duhovnicesc – trimis al Domnului prin mâna căruia primim harul și iertarea divină –, ocolirea prilejurilor ce pot stârni pofte nepermise sau fapte nedorite, rugăciuni fierbinți de iertare, și prin cultivarea virtuților opuse păcatelor săvârșite, căci leacul celor contrare sunt cele contrare, iar în final Dumnezeu se va împrieteni iarăşi cu dânșii. În concepția Părinților, dovada de primire a pocăinţei şi de iertare din partea lui Dumnezeu este faptul de a fi alungat din suflete orice simţământ al acelor păcate și de a începe efectiv lucrarea faptelor luminii contrare celor ale întunericului. Sfântul Ioan Hrisostom rezumă aceasta într-un mod exemplar: „Dacă din om nemilos, ai ajuns milostiv, ţi-ai vindecat mâna uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, te duci la biserică, ţi-ai vindecat piciorul, care şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai umblă după femei desfrânate şi nici după frumuseţe străină, ţi-ai deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti, înveţi cântece duhovniceşti, ai început să vorbeşti, mut fiind! Acestea-s cele mai mari minuni! Acestea-s semne nemaiauzite! Dacă ne vom duce viaţa săvârşind aceste minuni, vom ajunge prin ele şi noi oameni mari şi minunaţi, vom atrage şi pe toţi cei păcătoşi la virtute şi ne vom bucura şi de viaţa ce va să fie” (Omilii la Matei, XXXII, VIII).

Mai aducem în atenție în acest sens rugăciunea mișcătoare de suflet a acelui părinte din Pateric care se ruga astfel: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”.

Cu adevărat mare minune se întâmplă atunci când cei ce au lucrat faptele întunericului, se leapădă de acestea  merg pe calea luminii, când „vameșii”, desfrânatele și cei ce și-au pângărit sufletul și trupul cu tot felul de patimi se străduie și reușesc să ducă viață asemănătoare celei îngerești.