La vremea strâmbării de judecată de acum textul acesta este vindecător. Domnul mărturisește despre El că este Lumina Lumii și le spune ucenicilor că toți aceia care urmează Lui nu vor umbla în întuneric. Și vor avea lumina vieții. Poate că pare utopic omului de azi, precum celui de atunci părea smintitor. Dar Hristos ne convinge prin toată viața Lui că „mărturia” Lui despre Sine este adevărată, după cum spune: „fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc”. Niciun tremur de îngâmfare și nicio ezitare. O conștiință dumnezeiască a Vieții care trece prin Înviere. Hristos vede Crucea, o asumă, poartă Crucea din clipa vederii luminii lumii. El se face Lumina cea neapusă trecând prin prisma Crucii, nu prin lentila trupului. De aceea, le spune celor ce-I comentau mărturia: „Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”. Intrat în istorie să cunoască în trup neputințele noastre pentru a le vindeca, refuză păcatul. Iar păcatul începe din judecarea aproapelui, marcați de o prea mare încredere în propria noastră judecată. 

Dinaintea provocării „legaliștilor” – anume aceea că doar mărturia a doi oameni este validată de Lege – Hristos le oferă o imagine de necrezut: „Eu sunt Cel ce mărturisește despre Mine Însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis”. Recunosc, e greu și acum după o istorie întreagă de mărturie să înțelegem deplin ce spune Domnul despre mărturia Tatălui, dar pentru aceasta Învierea se prelungește în istorie prin prelungirea așteptării Rusaliilor. Tatăl mărturisește dumnezeirea Fiului, dar pentru noi e nevoie de dumnezeirea Duhului Sfânt pentru a revela deplin Lumina din Lumina lui Hristos. Învierea face acest lucru posibil vederii noastre, deși avem aspecte care descoperă mărturia Tatălui despre Fiul Său cel Unul Născut: Botezul Mântuitorului și Schimbarea la Față. Dar aceste episoade întăresc șoapta de mărturisire din dialogul Fecioarei Maria cu Arhanghelul Gavriil ori tresărirea pântecelui Sfintei Elisabeta când se întâlnesc la fântâna din Ain Karem verișorii cei încă nenăscuți, dar care își simt menirea. Ori magii, străinii ce văd în Hristos pe Regele Cerului, Dreptul Simeon și Proorocița Ana. Pentru aceea Hristos spune cârcotașilor Săi că ei judecă după trup, adică judecă numai după ce văd și numai după ce se supune rațiunii lor. 

Mântuitorul spune simplu: nu judecă pe nimeni. El nu vede numai prin trupul omului, ci aude geamătul de genune în plină furtună din inima omului. Gândiți-vă, numai, la văduva din Nain ori Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, la tatăl copilului lunatec aruncat deseori în foc ori în apă, la Marta și Maria în freamătul morții fratelui lor, Lazăr. Hristos Domnul, prin Înviere, vindecă de frică pe toți cei care trăiau din teama contagioasă de moarte. Astăzi nu suntem altfel decât aceia de atunci. Într-o sarabandă de frici și uri, respirând minciuna ca adevăr, credem mai degrabă în puterea devastatoare a morții decât în lumina Învierii. Mai degrabă în perisabilitatea adevărului prin manipulare sistemică și construirea de minciuni decât în nemurirea cuvintelor Cuvântului. Curajul Lui de a înfrunta neștiința celor ce se credeau plini de știință pare desprins din Înviere, singura realitate pe care ei nu o pot intui în Cel prezent dinaintea lor. Nu-L știu pe Iisus, deci nu-L știu nici pe Tatăl. Nu înțeleg taina cea mare a unității Treimii și pare că boala s-a transmis peste generații. Sunt prea mulți cei care-L frâng pe Hristos de realitatea unității Sale cu Tatăl și Duhul Sfânt. Semn că, deși par că Îl știu, în fapt nu Îl cunosc.

Domnul îi înfruntă pe iudei în vistierie, pe când vorbea în Templu. Mereu am dinaintea ochilor o imagine care, desigur, e după judecata în trup. Niște oameni care adună averi din ritualul religios fac ochii mari când Dumnezeu le spune că e mai mult decât ritual. Că bogăția Lui e mai de preț decât ce strâng ei în numele Lui. Că bogăția Lui este Lumină și izbăvire din întuneric a celor care-L urmează. Că Lumina Lui e adevărata bogăție cerească prin care vindecă teama de întuneric și de moarte din sufletele lor. Pe ei îi înțeleg. Erau ascunși în preocuparea de a-I mulțumi lui Dumnezeu prin zornăiala din vistierie. Dar noi, cei cărora în multe feluri și multe chipuri Hristos ni s-a dovedit a fi Lumină, de ce rămânem atașați în amăreala fumegândă a necredinței cu ifose de încredere în noi mai mare decât în Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul nostru? Ce ne ține atât de încrâncenați în urile noastre, ce mișcă trădările din viețile noastre – personale și comunitare deopotrivă – încât să nu asumăm urmarea Lui pentru a nu mai umbla în întuneric? Poate că ne-am contaminat de răul întunericului. Dar vindecarea e aici. E Vindecătorul! Hristos, Lumina lumii. 

Deși vorbește atât de curajos, Hristos nu e prins spre a fi omorât, precum începuse povestea săptămânii acesteia. Pentru că nu venise ceasul Lui. Noi acum știm că ceasul acela va veni. Știa și Domnul în clipa aceea. Dar asta nu-L oprește să împlinească tot ce are de împlinit. Pentru că știe de unde a venit și unde Se duce. Pentru aceea, vom împlini pe drumul Rusaliilor, la vreme potrivită, Joia Înălțării. Pentru că a ținut să ne spună unde merge și ne așteaptă. În slavă, de-a dreapta Tatălui. De unde iarăși va să vină, să judece vii și morții. Nu după cele ale trupului.