Poruncile

„Fă şi tu asemenea!”, spunea Hristos… Nu putem spune că există „fapte bune” ca nişte exemple-standard menţionate în Sfânta Scriptură, pe care ar trebui să le săvârşească orice creştin. Acestea însă, derivă din voinţa lui Dumnezeu, fiind sugerate de Mântuitorul, atunci când spune: „Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Matei 26, 11). Scopul acţiunilor caritabile este de a manifesta faţă de aproapele mila lui Dumnezeu și de a o face cunoscută tot prin intermediul oamenilor. Dragostea şi afecţiunea pe care creştinii o manifestă faţă de cei săraci, izolaţi, bolnavi sau bătrâni nu este alta decât însăşi dragostea mântuitoare a lui Iisus Hristos Care spune: „Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Hristos este centrul tuturor binefacerilor, fiind de asemenea Cel care apreciază această acțiune, Cel care a binecuvântat-o. Caritatea manifestă în lume semnele Dumnezeieştii Împărăţii. 

Tradiţia

Acţiunile de într-ajutorare au caracterizat Biserica încă dintru început. Fie că apar pe pereţii marilor catedrale din Occident sau Orient, fie că ne liniştesc privindu-i în icoanele din colţul camerei bunicilor, toţi Sfinţii au fost oameni de caritate. Timp de secole, educarea copiilor și a adulților, ajutorarea celor bolnavi și fără adăpost au fost plătite de către comunitatea Bisericii, condusă pe atunci de Sfântul Vasile cel Mare. Constituţiile apostolice îi însărcinau pe diaconi să se intereseze de traiul zilnic al săracilor din interiorul eparhiei de care aparţineau. Sfântul Gherman al Parisului, ca şi mulţi alţii, dedica o bună parte din timpul şi din resursele sale financiare ajutorării deţinuţilor, obţinând de cele mai multe ori ‒ prin asumarea propriei răspunderi ‒ eliberarea acestora. 

Comunismul

În această perioadă deosebit de dificilă, Biserica nu şi-a putut îndeplini în totalitate misiunea socială. Libertatea ei a fost redusă din ce în ce mai mult, ajungându-se în ţări ca Rusia să se plătească amendă pentru bucata de pâine dăruită unui sărac. În cele mai multe țări din Est, preoților le-a fost restricţionat atât dreptul de a organiza orice gen de acţiune caritabilă, cât şi dreptul de a intra în spitale pentru a-i ajuta sau mărturisi pe bolnavi.

Interdicția aceasta a fost o formă subtilă de persecuție, deoarece susţinătorii acelei ideologii tindeau să descalifice instituția bisericii. Mai mult decât atât, ideologia occidentală susținea că nu este nevoie de Dumnezeu, religie sau credință pentru a face bine. Această idee este total eronată, deoarece Dumnezeu este sursa tuturor binefacerilor, a tot ceea ce este bun, frumos și generos. Acțiunea caritabilă și socială nu este decât o sinergie divino-umană.

Reînnoirea

După căderea sistemului stalinist, Biserica a regăsit această libertate, dezvoltând acţiuni caritabile, conform poruncii lui Hristos. În Biserica Ortodoxă Română, Episcopii diferitelor eparhii au organizat case de copii, dispensare, cantine pentru cei nevoiași, capele în incinta spitalelor, formând tinerii profesional şi educaţional în Seminarii și Facultăți de Teologie. Sfântul Sinod a elaborat un buget generos în acest sens pentru a pune în aplicare o serie de măsuri. În Europa de Vest, Biserica cooperează în general cu instituțiile civile, care au o multitudine de iniţiative salutare, şi nu în cele din urmă, de inspiraţie evanghelică.

Dimensiunea caritabilă a comunității creștine din oricare colţ al lumii, cu toate că este pur și simplu o manifestare a iubirii aproapelui, nu este încă suficient de dezvoltată în unele eparhii și parohii. Tinerii din parohii rezonează cu entuziasm la iniţiativa organizării unor astfel de acţiuni de binefacere.