Ce este „ectenia mare”?
Prima ectenie a Sfintei Liturghii se numeşte „mare” comparativ cu ecteniile „mici” care reprezintã o prescurtare a ei. După rostirea binecuvântării, urmează ectenia mare, care începe cu cererea: “Cu pace Domnului să ne rugăm”.
Provenind din limba greacă de la cuvântul ektenhs, care înseamnă „prelung”, „stãruitor”, termenul de ectenie desemnează, în limbajul liturgic românesc, o rugăciune prelungită sub formă de îndemnuri stăruitoare la rugăciune adresate de preot sau diacon credincioşilor la care aceştia răspund invocând mila lui Dumnezeu, îndemnuri încheiate cu slăvirea lui Dumnezeu de către preot în numele tuturor.
Prima ectenie a Sfintei Liturghii se numeşte „mare” comparativ cu ecteniile „mici” care reprezintă o prescurtare a ei. După rostirea binecuvântării, urmează ectenia mare, care începe cu cererea: “Cu pace Domnului să ne rugăm”. Sensul acestei cereri este pe de o parte învrednicirea noastră de pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în dobândirea păcii noastre faţă de patimi “care sfâşie unitatea din noi şi dintre noi. Împărăţia lui Dumnezeu este pace şi unde nu este pace, nu e nici bucurie şi nici dreptate” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 163).
Cerem apoi de la Dumnezeu “pacea de sus şi mântuirea sufletelor noastre”, în sensul că “trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putinţa noastră şi după aceea cerem de la Dumnezeu pacea Lui” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 32). Este de fapt afirmată în această cerere a ecteniei relaţia teandrică om - Hristos.
Ectenia mare continuă apoi cu diferite cereri ce încearcă să cuprindă în ele toate trebuinţele omului şi toate momentele existenţei în care acesta se zbate. Iar aceasta se constituie într-o reală solidaritate interumană, căci “Bisericii îi este dată stăpânirea şi puterea de a înălţa această rugăciune universală, îi este dat să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lui creaţie” (Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, p. 62).
Şirul cererilor din ectenia mare se încheie cu pomenirea Născătoarei de Dumnezeu. Amintirea Născătoarei de Dumnezeu e continuată de îndemnul de a ne dărui “pe noi înşine şi unii pe alţii și totă viața noastră lui Hristos Dumnezeu” care este o dăruire în deplină libertate pentru că „numai întrucât mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruieşte şi El” spune părintele Stăniloae.
