Care este semnificația imnului „Trisaghion” – „Sfinte Dumnezeule”?

Taine, ierurgii, slujbele Bisericii

Care este semnificația imnului „Trisaghion” – „Sfinte Dumnezeule”?

Sfinţenia exprimată în acest imn se adresează comunităţii, iar trăirea sfinţeniei lui Dumnezeu de către făpturi despătimeşte, în măsura în care ea e trăită.

În imnul acesta apare afirmată prezenţa treimică: „Tatăl, izvorul sfinţeniei, Sfântul; Fiul, Cel puternic, Cel care biruieşte moartea; Sfântul Duh, dătătorul de viaţă. Suflarea vieţii veşnice” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserică de Răsărit). Fiecărei persoane a Sfintei Treimi i se asociază în imnul trisaghion un atribut specific Fiinţei dumnezeieşti Celei Una: Tatălui ‒ Sfinţenia, Fiului ‒ Atotputernicia, Duhului Sfânt ‒Veşnicia.

Sfinţenia exprimată în acest imn se adresează comunităţii: „Trăirea sfinţeniei lui Dumnezeu de către făpturi despătimeşte, în măsura în care ea e trăită... Experienţa prezenţei lui Dumnezeu a devenit acum foarte accentuată şi în comunitatea liturgică, făcându-o să exprime această experienţă în cântarea ei entuziastă, asemenea celei a îngerilor şi unită cu ea” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă).

În timpul cântării „Sfinte Dumnezeule”, preotul se închină în fața Sfântului Altar, la Proscomidiar și la Scaunul cel de sus (în spatele Sfintei Mese), ce simbolizează tronul slavei Mântuitorului Hristos, iar această mișcare simbolizează rotirea în cerc a heruvimilor în jurul tronului lui Dumnezeu (Ștefanos Anagnostopoulos, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii).

Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (preotul care „conduce” slujba) în numele întregii adunări liturgice (clerici şi credincioşi) pentru a fi învredniciţi a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: „Dumnezeule cel Sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit (...);”

Rugăciunea începe cu afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu se odihneşte întru sfinţi datorită efortului lor de curăţire responsabilă şi de statornicire în faţa prezenţei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtaşi de cea mai proprie însuşire a lui, de sfinţenie, sălăşluindu-Se cu sfinţenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezenţa dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).

Slujirea cu cuvioşie şi cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, adică curăţirea de toate păcatele şi umplerea de sfinţenia dumnezeiască astfel încât Dumnezeu să să odihneascã şi întru noi. Dar acest lucru nu este posibil numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu pe care preotul o invocă la finele rugăciunii: „Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta (...)”.