„Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Așa înţelegea unul din marii noștri români, Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism, care, din păcate, astăzi se vede condamnată la o nedreaptă stigmatizare.

Am amintit de frumoasele slove ale romancierului, căci ne aflăm în preajma unui eveniment ce readuce în discuție noțiunile de patrie și patriotism. În fiecare an, la începutul lui decembrie, neamul românesc își serbează ziua națională. Prilej potrivit pentru declarații înflăcărate, însoţite de diferite manifestări marcând sărbătoarea. Unii din frații noștri arborează drapelul național, alții își fac timp să asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alții trec nepăsători pe lângă tumultuoasele festivități, considerându-le anoste ori emfatice.

Ce să facă un bun creștin într-o astfel de zi (liberă, pe deasupra!)? Intră în conflict patriotismul cu dreapta credință? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi acum, când steagul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoție. Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Din păcate, nici nu știi daca e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, ca să nu șochezi pe cineva, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Nu-mi dau seama cum simt alții, dar eu, atunci când ne sărbătorim Ziua Națională, trăiesc un simțământ de bucurie și recunoștință. De ce!? Pentru sacrificiul atâtor generații jertfite pentru idealul sfânt al unității de credință și de neam. Ce i-a mânat în lupta crâncenă de la Mărășești, din vara lui 1917, pe cei aproape 50.000 de soldați uciși în cele cincizeci de zile de aprige bătălii? Lor și celorlalți români morți pentru ideea de patrie trebuie să le purtăm nesfârșită gratitudine. Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amărăciune, căci am uitat – ori poate că nici nu știm – să ne serbăm ziua națională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala postului Naşterii Domnului, parcă lipsește esențialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea față de eroii ce ne-au scris istoria cu jertfa sângelui lor, față de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale, culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piațete, pe la monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, i-adevărat! Totuși, e prea puțin. Doar o singură zi pe an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor șterse din memoria neamului sau condamnate la o nefirească uitare.

Deci, ce e cu  patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare?

Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noțiuni, golindu-le de sensul umanismului democratic moștenit din antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu obscurantismul unui naționalism degenerat – stârnind astfel aversiune faţă de ele –, patriotismului trebuie să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.

Așadar, ce e patriotismul!? Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Iar când acesta uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială și culturală. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne țin de foame noțiunile de patrie și patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe strămoșii noștri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menținem uniți prin aceeași credință, a celor adăugaţi deja Eternității. Mântuitorul Hristos s-a rugat pentru unitatea de credință: Toți să fie una precum Noi una suntem (Ioan 17, 21). Unitatea duhovnicească a dus la unitatea politică în România. De aceea la noi, la români, patriotismul a fost firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.