Sunteți bolnavă; iar eu vă înțelesesem altfel starea; de aceea, mă pregătisem să mă năpustesc cu tunete asupra dumneavoastră, cu cele mai năprasnice și mai ocărâtoare reproșuri pentru imensa izbucnire de vanitate, legată de supărarea cu N.N. și încă pentru ceva — am uitat: este ceva de domeniul trecutului.

Acum văd că toate acestea sunt urmarea irascibilității nervilor, cauzată de boală. Maica Domnului să vă întărească! Luați doar cunoștință de faptul că asemenea izbucniri nu sunt un lucru prea virtuos. Iată-l, într-adevăr, pe satana cu chip de înger al luminii. În aparență, este vorba numai de simțul dreptății. Dar inima începe să clocotească și este gata să se lase tăiată cu lama pentru dreptate, limba este încărcată de reproșuri, că dreptatea este uitată și călcată în picioare de altul. Iar acest altul, care a cutezat să o încalce, ne apare cu totul neghiob și chiar rău intenționat. Și o astfel de judecată ne apare atât de dreaptă, încât credem că toată lumea, dac-ar fi de față, ar aproba-o negreșit. Vedeți cum totul este luminos și legal? Dar, de fapt, așa stau lucrurile?

De fapt, întotdeauna se întâmplă ca la temelia unui asemenea sentiment de încălcare a dreptății să stea sentimentul vanității ofensate, al înjosirii demnității noastre sau al tratării ei fără considerația și prețuirea cuvenită. Focul râvnei după dreptate nu decurge din dragostea noastră de dreptate, ci din faptul că cineva a îndrăznit să o încalce, în raport cu noi. De-ar fi fost în raport cu alții, încă ar mai fi fost suportabil, adică am fi rostit, poate, printre dinți: „da, este jenant”, și gata. Și poate că i-am fi iertat. Observați că strigătul după dreptate este doar unul exterior, în timp ce la mijloc se află lupta pentru propriul eu? Iată că se vede acum cine-i îmbrăcat în veșminte de înger!

Toate acestea vi le-am amintit așa, pentru orice situație. Sufletul dumneavoastră este înțelept. Dacă este într-o stare bună sau rea, ca mărturie stau pacea sau tulburarea lui. Când aveți tulburare în suflet, în legătură cu orice problemă, nu dați crezare sufletului în acest timp: minte tot ce spune! Atunci sufletul este povățuit de satana și, desigur, nu întru mântuirea lui; iar el, sărmanul, se zbate din toate puterile. „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, pp. 98-99)