Prea doritului fiu Nicolae,
Mai dăunezi te frământai mult pentru mântuirea ta şi aveai multă grijă pentru viaţa după Dumnezeu. De aceea ai venit la noi, povestindu-ne despre tine, prin ce fel de osteneli şi fierbinte pornire aveai de gând să te lipeşti de Domnul, printr-o vieţuire cât mai îngrijită, prin înfrânare, prin toată reaua pătimire, luptând în priveghere multă şi în urâciune întinsă. Ne mai spuneai ce războaie şi roiuri de patimi trupeşti se aprind în tine şi se ridică împotriva sufletului din legea păcatului, care se oşteşte împotriva legii minţii. Şi te plângeai că si mai mult eşti turburat de patima mâniei şi a poftei. De aceea, ne cereai vreo metodă şi vreun cuvânt de învăţătură şi întrebai de ce osteneli şi lupte folosindu-te, ai putea să te ridici mai presus de patimile stricăcioase, mai sus pomenite. (…)

Cine nu se va umple de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere?

Aşadar, fiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebuie să faci să pornească de la aceasta:

Să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la toate binefacerile de care ţi-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti de multele şi marile Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trândăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amintiri neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet zdrobit şi spre toată sârguinţa bună. Ele ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi cu toată virtutea, întrucât ne fac să cugetăm pururea cu bună conştiinţă la cuvântul proorocesc: "Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?" Să cugete deci sufletul la toate binefacerile, de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la naştere; sau de câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca să-l prindă şi să-l ducă la moarte, ci, cu îndelunga răbdare, Stăpânul iubitor de oameni, trecând cu vederea greşelile, l-a păstrat, aşteptând întoarcerea lui (...)
Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte? Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă ma voi hotărî cu totul să-I slujesc de aci înainte numai Lui prin vieţuire curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?

Să nu ne lăsăm copleşiţi de uitare

De aceea, cel ce se gândeşte totdeauna la aceasta şi nu uită de binefacerile lui Dumnezeu, se ruşinează şi se îndreaptă şi se nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii, gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu.

Aşadar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o înţelepciune firească, această meditaţie şi gândire sănătoasă, păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te laşi copleşit de uitarea pierzătoare, nici împiedicat de nepăsarea, care face mintea deşartă şi o abate de la viaţă; să nu-ţi laşi cugetarea întunecată de neştiinţă, care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrijă, care e tot ce poate fi mai rău; să nu te laşi târât de plăcerea trupului, nici biruit de lăcomia pântecelui; să nu te laşi cu mintea robit de poftă, nici să nu lucrezi în tine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile desfrânate. În sfârşit să nu întristezi şi să nu te laşi întristat pentru vreo pricină tristă şi nefericită, care să te facă să îngrămădeşti amintiri de gânduri rele împotriva aproapelui, încât sa te pomeneşti abătut de la rugăciunea curată către Dumnezeu şi să-ţi laşi mintea robită, privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are acelaşi suflet. Căci prin aceasta conştiinţa îţi va fi înlănţuită de purtarea nesocotită a cugetului trupesc şi de duhurile rele, cărora ai fost predat spre pedeapsă până la o vreme; şi anume până când mintea, sfârşită în toate privinţele şi copleşită de întristare şi de moleşire, după ce a pierdut sporul după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va începe iarăşi, cu multă smerenie, să ia de la capăt calea mântuirii. În felul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni şi în privegheri de toată noaptea şi împrăştiind pricinile amintite prin smerenie şi mărturisire către Dumnezeu şi către aproapele, ea începe iarăşi viaţa de înfrânare. Şi luminată de luminile cunoştinţei evanghelice, ea cunoaşte atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe sine desăvârşit crucii, în cuget de smerenie, şi nu s-a aruncat pe sine la picioarele tuturor, ca să fie călcat, înjosit şi dispreţuit, nedreptăţit, batjocorit şi luat în râs, iar el să le rabde toate acestea cu bucurie şi să nu pretindă pe seama sa câtuşi de puţin lucrurile omeneşti: slavă sau cinste, sau laudă sau plăcere de mâncare, de băutura, sau de haină, nu se poate face creştin adevărat.

Să cunoaştem şi să înţelegem în ce stare ne aflăm

Deci stând în faţa noastră asemenea lupte, nevoinţe şi cununi ale evlaviei, până când ne vom batjocori cu înfăţişarea prefăcută a evlaviei, slujind Domnului doar la arătare, încât altfel suntem socotiţi între oameni şi altfel ne descoperim Domnului, care cunoaşte cele ascunse? Căci în vreme ce suntem socotiţi de alţii sfinţi, ne aflăm încă sălbateci după năravuri; având chip de evlavie, n-am dobândit încă puterea ei înaintea lui Dumnezeu; socotiţi de mulţi feciorelnici şi curaţi, înaintea Celui ce cunoaşte cele ascunse suntem întinaţi înăuntru de necurăţiile gândurilor desfrânate şi înnoroiaţi de mişcările patimilor. Şi pentru prefăcuta noastră nevoinţă de acum, suntem robii laudelor omeneşti şi ne orbim mintea. Deci până când vom umbla în deşertăciunea minţii, neprimind înţelepciunea evanghelică, prin care putem cunoaşte vieţuire cerută de conştiinţă, ca să o urmăm cu sârguinţă şi să aflăm şi îndrăznirea conştiinţei?

Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea păruta a omului din afară, în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne amăgim pe noi înşine cu îndeletnicirile din afară, vrând să plăcem oamenilor şi vrând slăvi, cinstiri şi laude de la ei? (…)
Cugetând deci la acestea, cântărindu-le şi probându-le, să cunoaştem şi să înţelegem în ce stare ne aflăm, ca, până mai avem încă vreme de pocăinţă şi de întoarcere, să ne îndreptăm pe noi înşine. Aceasta pentru ca faptele noastre cele bune, fiind săvârşite cu curăţenie, să fie adevărate şi curate, neamestecate cu cugetul trupesc, ca să nu fie respinse ca o jertfă pătata din lipsa temerii, grijii şi a cunoştinţei adevărate şi ca nu cumva să răbdăm osteneala fecioriei, a înfrânarii, a privegherii, a postului şi a relei pătimiri şi să ne cheltuim zilele vieţii, şi totuşi, pentru pricinile mai-nainte pomenite ale patimilor, părutele noastre dreptăţi să fie aflate ca o jertfă pătată şi să nu fie primită de Hristos, Arhiereul ceresc. (Sf. Marcu Ascetul, Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae, Filocalia I)