Cel ce s-a pocăit începe apoi să trăiască aşa cum trebuie. Atunci înfruntă alt necaz: cum vrea să facă vreun lucru bun, apucăturile, înclinările şi patimile dinainte se răscoală şi încearcă să-l abată de la bine. Nedorind să li se supună, se luptă cu ele, şi reuşeşte să facă binele doar prin această luptă, care este atât de inevitabilă că orice lucru bun ar plănui omul, îndată întâlneşte împotrivire fie în sine însuşi, fie dinafară, şi trebuie neapărat să se lupte ca să reziste în bine. Este greu, bineînţeles, însă aduce mângâiere faptul că pe măsură ce rezistă cineva mai mult în bine, cu atât lupta devine mai uşoară, patimile slăbesc, iar dispoziţiile bune precumpănesc.

În fine, acestea din urmă se întăresc atât de mult că cele dintâi aproape că nu mai pot fi băgate de seamă; simţămintele şi dispoziţiile sfinte se sălăşluiesc atât de adânc în inimă că alcătuiesc starea ei de normalitate, şi atunci omul se nevoieşte în bine la fel de neîmpiedicat ca şi atunci când respiră. Această perioadă a luptei cu patimile şi poftele este ceea ce Apostolul numeşte răsărit al soarelui: până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări în inimile voastre. Patimile se aseamănă ceţurilor. În natură, cu cât soarele stă mai mult la orizont, cu atât devine mai rară ceaţa şi în cele din urmă soarele se arată în toată frumuseţea sa: şi la noi, cu cât ne ţinem mai mult, prin lupta cu patimile, înaintea Soarelui Hristos, cu atât se răreşte mai mult ceaţa patimilor, şi în cele din urmă piere, şi în suflet se sălăşluieşte Hristos Domnul, Soarele deplin şi curat.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 137-138)