Cuviosul Părinte Porfirie credea că cel mai însemnat sprijin și ajutor pe care-l poți da cuiva este următorul: să stai să-l asculți, când vrea să-ți vorbească despre nevoile și problemele sale, când vrea să-ți spună păsul, când vrea să-i fii alături ca să nu simtă singurătatea cumplită și respingerea socială, care împovărează sufletul omului. Îmbrățișarea părintească plină de dragoste a cuviosului părinte îi cuprindea pe toți cei îndurerați, pe cei apăsați sufletește, care riscau să se prăbușească. Astfel, părintele duhovnicesc și fiul său erau două ființe unite, două inimi care băteau în același ritm, care sufereau împreună, care îndurau și nădăjduiau împreună.

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie părinte duhovnicesc și pedagog, Editura Bunavestire - Bacău 2002, p.106)