Sărutul este de bună seamă, din vremuri imemoriale, semnul unei apropieri între oameni. Este semnul iubirii exprimate prin trup, prin ceea ce are mai de preţ omul. Gura omenească este sediul vorbirii de Dumnezeu, poarta logosului interior, începătura hrănirii şi implicit a supravieţuirii noastre şi intrarea lui Dumnezeu în noi prin Euharistie. Prin intermediul gurii ne hrănim cu Dumnezeu, sărutăm icoanele şi pe cei dragi, vorbim cele bune şi exprimăm sinele nostru interior. Gura este împreună cu mintea sediul expresivităţii noastre lăuntrice, organul noetic şi înţelegător, vectorul de comunicare şi comuniune din organism, poarta firii către Creator şi a Creatorului către fire. Gura fiecărui creştin este chemată aşadar să devină Potir preacurat al Trupului şi Sângelui lui Dumnezeu.

Gestul sărutului implică oarecum o intenţionalitate euharistică, prin faptul că sărutul nu este o atingere statică a buzelor noastre de faţa unui om, ci mişcarea de a-l aduce pe acesta în noi, în sufletul nostru. De altfel şi zgomotul sărutului este în măsură să ne arate că prin sărut noi îl introducem pe cel iubit în lumea noastră, în sufletul nostru. Dimpotrivă gestul scuipării arată voinţa noastră de a-l arunca afară pe cel urât, de a-l scoate din arealul nostru lăuntric.

În preajma Pătimirilor Domnului, vedem cum acest gest de iubire şi preţuire între oameni primeşte două conotaţii diametral opuse, infinit de diferite prin intenţionalitate şi finalitate.

Avem astfel sărutarea femeii păcătoase, întinate de moartea risipirii în trupuri străine. Femeia păcătoasă cade la picioarele lui Iisus, toarnă mir de mare preţ pe Capul Lui, îi udă picioarele cu lacrimi şi le şterge cu părul capului ei. Sărutând picioarele Lui, i Le unge cu mir. Acest sărut deschide cerurile prin iubire smerită şi pecetluieşte cu nemurire pe mironosiţă. Femeia desfrânată devine proorociţă a morţii şi îngropării Fiului lui Dumnezeu. Iubirea ei anticipează dumnezeieşte ungerea Trupului mort al lui Dumnezeu. Sărutarea picioarelor, ca gest de luminoasă pocăinţă şi de umilinţă negrăită, devine astfel poartă de intrare în Împărăţia celui ce are pământul aşternut picioarelor Sale. Ungerea cu mir a păcătoasei integrează ontologic ungerea cu viaţă a universului de către Cel Uns (Christos). Căderea la picioarele Învăţătorului vindecă şi întoarce căderea cea amară în păcat. Plângerea cea cu umilinţă din străfundurile inimii stropeşte cu Apa Vieţii firea omenească cea uscată de moarte şi de nerodire.

La cealaltă extremă a istoriei, avem sărutul lui Iuda. Insidios, viclean, calculat, gândit dinainte, simulat în toată deşertăciunea lui, semnul iubirii devine parolă a morţii, gestul unirii dezbină şi aduce suferinţă. Ucenicul care văzuse pe orbi văzând, pe muţi grăind minunile lui Dumnezeu, pe morţi înviaţi şi şezând la masă cu Învietorul, care auzise cuvintele de mulţumire ale celor vindecaţi de muţenie, devine aşadar paradigmă a trădării şi pricină a morţii pe Cruce. În toată această ură sălbatică a omului ucigător de Dumnezeu, Hristos întoarce suferinţa în bucurie veşnică, Crucea o preface în Înviere, suliţa cu s-a străpuns Coasta Sa devine toiag care sfărâmă porţile morţii, piroanele care L-au făcut să sângereze pe Dumnezeu ne pironesc pe noi întru nemurire, semnele morţii devin semnele Învierii. Sărutul lui Iuda arată cum poate umanitatea înstrăinată de cer să întoarcă raţiunile firii către cele dimpotriva firii, să întunece iubirea prefăcând-o în viol sau abuz, să folosească inima pentru a ucide.

Printr-un singur gest, omul poate intra în cerurile iubirii lui Dumnezeu sau se poate afunda în iezerul cel de foc al înstrăinării de cer. Esenţială este inima cu care săvârşteşti totul şi lumina sau întunericul pe care-l aduci în lume prin gesturile, gândurile, cuvintele şi lucrările tale.