Duminica dintre Praznicul Înălțării și cel al Pogorârii Duhului Sfânt este închinată, deloc întâmplător, Părinților de la Sinodul întâi ecumenic. Triada de Praznice pascale nu se pot trăi decât pe temelia Adevărului în Iubire, fără de care Cei prăznuiți nu se pot nici primi, nici cinsti. Învierea, Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt stau sub semnul inefabil al întâlnirii și al unirii definitive dintre Adevăr și Iubire. Hristos, prin întrupare, pătimire, moarte și înviere (re)așează pe temelii neclintite Adevărul de nestrămutat al Vieții zidite de Dumnezeu ca să cuprindă împreună Creatorul cu creatura. Pentru că minciuna demonului, începând de la protopărinți, a relativizat și a blurat acest Adevăr, Hristos S-a întrupat, ca din interiorul umanității să-L restabilească. Prezent în mijlocul oamenilor și asumând toată umanitatea istoriei, Hristos S-a lăsat a fi victima minciunilor orchestrate de cel rău, timp în care El le stăpânea pe toate, subliniind încă o dată că Adevărul nu poate fi clintit în ontologia lui de nimeni și de nimic. 

Pe toate Hristos le face din iubire pentru Tatăl în deplina participare a Iubirii Duhului. Din iubirea în adevăr, Hristos suportă pătimirile și moartea. Din adevărul în iubire golește iadul și petrece cu ucenicii pe pământ patruzeci de zile. Din Iubirea Tatălui se Înalță de-a dreapta Lui și din iubirea pentru oameni Îl trimite pe Duhul Sfânt. Tatăl Îi face dreptate Fiului și Îl întronizează de-a dreapta Sa. Omenitatea lui Hristos este omenitatea întregului neam omenesc, care, odată întronizată de-a dreapta Tatălui prin Înălțare, este veșnic întărită în Adevărul că demonul, răul, moartea și iadul nu au ultimul cuvânt. Iubirea în Adevăr sunt mai tari decât moartea și decât toate născocirile demonice ale răului. Și pentru că prin Înălțare nu S-a retras din lume, Fiul, din Iubire, trimite în valea plângerii pe Duhul Adevărului ca să întărească în oameni și să experimenteze împreună cu ei Adevărul Iubirii lui Hristos Cel împreună veșnic cu Tatăl.

Părinții sinodului întâi ecumenic restabilesc acest Adevăr plin de Iubire al lui Hristos. El este Fiul Adevărat al Tatălui, care se face Fiu Adevărat al omului, ca pe cele dumnezeiești să le lucreze omenește, fără știrbire și pe cele omenești să le facă dumnezeiești fără vătămare. Pentru că între oameni apăruse pericolul ca Hristos să nu fie considerat Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat, părinții dumnezeiești, prin Dogme de Duhul Sfânt insuflate, au statornicit acest Adevăr și ni l-au predat întocmai: Iubirea lui Hristos este plină de Adevăr și Adevărul Lui este plin de Iubire și această realitate nu-i teorie de speculat, ci este însăși Viața noastră trăită la Prezent de El împreună cu noi și de noi împreună cu El. În Hristos, ele s-au întâlnit și au crescut până la măsurile cerului și până în adâncul iadului, așa cum cântăm liturgic: „Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesupt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”.[1]

Duminica Părinților este situată între două mari praznice pentru că leagă organic, teologic și mistagogic Înălțarea de Cincizecime, ca „o stație intermediară”[2] în drumul către primirea desăvârșită a Darului Duhului Sfânt. Imnografia acestei duminici combină într-un mod armonios tema Învierii, Înălțării, Cincizecimii și a Sfinților Părinți. Prin tema acestei duminici se accentuează fidelitatea Bisericii față de Adevărul întrupat, așa cum a fost auzit din gura Mântuitorului și revelat de întreaga iconomie a mântuirii realizată prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om. Sfinții Părinți au rămas credincioși acestei învățături mântuitoare, propovăduind și mărturisind pe Fiul deoființă și de o cinstire cu Tatăl: „Iată o sărbătoare între două sărbători purtătoare de lumină și mântuitoare. Iată, între două praznice, cât cerul de mari, multe stele luminoase. Iată, în două căruțe călătoare la cer 318 vizitii, nu atât ca să conducă avântul acestor dumnezeiești căruțe, cât ca să-i îndrepte la credință pe cei ce nu cred celor care urcă în aceste căruțe: pe de o parte că Dumnezeu Cuvântul purtător de trup S-a suit de pe pământ la bolțile cerești și la sânurile părintești, pe de altă parte că alt Mângâietor a pogorât de acolo în locul Celui înălțat, ca o suflare de vânt ce vine repede, ca să se împlinească spusa că vă este de folos ca să mă duc Eu”[3].

Acest praznic ne mai conduce și la alt înțeles: condiția primirii Duhului Sfânt, cel mai mare Dar al Învierii este credința în Adevăr și Adevărul în Credință. Către finalul mistagogiei Penticostarului „Biserica ne previne că, fără credința în Domnul Iisus Hristos ca Adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii, nu putem deveni părtași la darul Duhului Sfânt”[4]. Numai dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu desăvârșit asemenea Tatălui, făgăduința Sa este vrednică de crezare și darul Mângâietorului pe care îl trimite este dar dumnezeiesc, așa cum Mângâietorul Însuși este Dumnezeu asemenea Lui. „Mântuitorul Se înalță la cer pentru a deschide cerul și pentru ieșirea ucenicilor Săi la pășunea darurilor Duhului Sfânt”[5].

Așadar, scopul principal pentru care Biserica a ales prăznuirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic – paradigmă a tuturor Sinoadelor Ecumenice – în această duminică intermediară este acela de a ne atenționa cu privire la păstrarea și mărturisirea dreptei credințe și, prin aceasta la a ne îndemna să tânjim după darurile Duhului Sfânt care vor veni la Cincizecime. Cine dorește mângâierea și darurile aduse de Duhul Sfânt va trebui să rămână neclintit în credința apostolică afirmată cu tărie de Sfinții Părinți în Sinoade Ecumenice.

Dar, centrul mistagogiei Duminicii statornicirii Adevărului prin Dogmele credinței nu este atât învățătura dogmatică afirmată la Sinod, cât mai ales modalitatea de afirmare a acestei învățături, adică sinodalitatea. Altfel spus, Duminica Sfinților Părinți este chipul Bisericii în calitate de Sinod sau ființa sinodală a Bisericii. Sinodalitatea nu-i atât o formă instituțională de conducere a Bisericii, cât este condiția de primire a Duhului Sfânt în Biserică (Faptele Apostolilor, 15, 28). Doar sinodalitatea creează comunitate/comuniune reală ce stă la temelia teologiei și a învățăturii dogmatice, mai bine zis a primirii Duhului Sfânt, Care insuflă dreapta credință. Aceasta întrucât nimeni nu poate deține monopolul Adevărului în afară de Dumnezeu și deci, în Biserică Adevărul se împărtășește personal, dar se exprimă și se verifică comunional/comunitar. De aceea, Apostolii așteptau în rugăciune, adunați împreună, venirea Mângâietorului, Duhul Sfânt fiind Cel care ne adună din orice dezbinare și creează comunitate: Noi-ul Bisericii. Chiar dacă fiecare membru al Bisericii are propria libertate de manifestare, totuși, el se manifestă în interiorul comuniunii. Libertatea este prin sine consecința întrupării Adevărului (Ioan 8, 32) și condiția comuniunii/sinodalității, deci premisa esențială a constituirii noastre ca Biserică (ἐκκλησία, adunare). Duhul Sfânt este Cel care unește cu adevărat membrii constituiți sinodal. El realizează compoziția sau combinația (συγκρότησις) armonioasă a credincioșilor ca Trup tainic al lui Hristos.[6] 

Înălțarea Mântuitorului vine la capătul coborârii Lui. Înălțarea începe de la punctul cel mai de jos al coborârii, din străfundurile iadului, pe care-l golește și-l umple de slava Învierii – pentru cei ce-L așteptau ridicare, iar pentru cei înrăiți mai multă neputință. Din iad Hristos urcă pe pământ unde petrece patruzeci de zile cu ucenicii, ca apoi să urce mai departe petrecând cu cetele îngerești nouă zile, ca a zecea zi să fie de-a dreapta Tatălui, luând în stăpânire întreaga zidire. Suntem, deci, în această duminică pe alte trepte ale Învierii, celebrând îngerește pe Cel ce se întoarce la Tatăl cu urmele suferinței lui din dragoste pentru noi. Sângele lui Hristos dus în fața Tatălui, în Sfânta Sfintelor din ceruri, nu rămâne acolo, ci se coboară iarăși pe pământ, în chip de limbi de foc roșii ca de foc, peste ucenici, la Cincizecime, dând viață nouă celor ce doresc după iubirea Lui. „Dai sânge primești Duh”, spuneau teologii cei vechi.

Textul evanghelic din această duminică trimite la rugăciunea arhierească a lui Hristos înainte de pătimirile Sale. Este rugăciunea prin care Hristos cere Tatălui ca sângele jertfei Sale să nu fie spre osânda celor care-L resping, ci spre iertarea lor și spre unirea deplină a tuturor cu Dumnezeu. Hristos intră în jertfă ca un Arhiereu, nu cu sângele jertfelor de animale, ci cu Sângele Său, cu gândul ferm ca toate să devină Una: o singură Iubire, un singur Adevăr, o singură Viață, precum în cer și pe pământ. În definitiv, Hristos prin Jertfa Lui vrea să facă un singur popor, o singură familie care să țină la un loc pe oameni și pe Dumnezeu și prin care să curgă un singur Sânge al dragostei Lui.

Biserica ieșită din persecuții, în care mieii jertfiți au fost oamenii plin de dragostea Mielului Hristos și care au plătit cu sângele lor primirea Dragostei lui Dumnezeu, se bucură de libertate grație împăraților dumnezeiești Constantin și Elena. Această libertate exterioară, însă, purta în ea semințele risipirii, ale răstălmăcirii și ale autoslăvirii. Fără persecuții, viața creștinilor a început să fie tulburată de două mari ispite, adevărate boli, ce au început să sape la temelia Bisericii. Una era boala morală în care jertfa a fost înlocuită cu confortul și cu adaptarea credinței la viața seculară, iar ca răspuns la această ispită a apărut boala intelectualistă și ideologică a ereziilor, o încercare de a-L coborî pe Dumnezeu în confortul trăirii și micimea gândirii căzute. Un fel de combinație între patimi și har, operație pe cât de periculoasă pe atât de neroditoare, plasând Sângele lui Hristos și sângele martirilor în cufărul închis al trecutului. Cele două ispite s-au prelungit în toate generațiile de creștini, în diverse chipuri, relativizând Puterea Evangheliei, a Crucii și a Învierii lui Hristos. Acestui fel de creștinism secular i-au răspuns Părinții Bisericii, monahi sau mireni, care sângeros sau nu au, continuat să-și asume Adevărul și Iubirea, de data aceasta nu doar împotriva duhului lumii, ci chiar împotriva propriilor frați de botez, care vroiau și gândeau un altfel de creștinism, cu un altfel de Hristos și altă Treime.

Primul Sinod Ecumenic din anul 325 de la Niceea, pe care astăzi îl cinstim, a fost o întrunire a trei sute optsprezece Sfinți Părinți ce a dat un răspuns evanghelic celor ce din comoditate au început a falsifica pe Dumnezeu. Răspunsul lor, plin de puterea Duhului Sfânt îl avem întotdeauna cu noi așezat în crezul Bisericii, pe care-l rostim la fiecare Liturghie, semn al unirii nedespărțite dintre Iubirea și Adevărul lui Hristos, ce trebuie clar stabilite înainte de a intra în comuniune euharistică cu Jertfa lui Hristos. 

În definitiv, Părinții astăzi celebrați ne-au lăsat cu limbă de moarte hotărârea fermă (Dogma=hotărâre cu autoritate), valabilă pentru toate generațiile: pe Iisus Hristos nu-L putem lua decât integral, nu selectiv. Ori Întreg, ori deloc. Nu doar dragostea Lui, ci și Adevărul Lui, nu doar Adevărul lui, ci și Iubirea Lui. Doar acest Iisus ne duce la Tatăl și ne umple de Puterea Duhului. Altfel, rămânem captivi iluziilor noastre despre Dumnezeu, făcând din Iisus Hristos doar un furnizor de avantaje pentru cei care din comoditate și din lene, uită să-și trăiască Viața așa cum i-a fost dăruită de Dumnezeu.