Biserica este continuarea întrupării lui Dumnezeu. (Catehism)

Rolul istoric al Bisericii nu este numai unul moral, ci în primul rând unul social, un rol de transfigurare a structurilor sociale. O viaţă morală în spaţii lipsite de libertate este şi irealizabilă, şi nici nu corespunde cu adevărat legilor de funcţionare ale harului şi libertăţii. (G. Patronos - Biserica şi lumea)

***

            Intrarea în istoria lumii, ca Om, a Fiului lui Dumnezeu devine, prin credinţa în Evanghelie, intrarea Lui, ca Dumnezeu, în istoria personală a fiecărui om.

Prima condiţie ca Întruparea lui Dumnezeu în lume să devină întrupare a Lui într-un om este credinţa acelui om în realitatea istorică a Întrupării, în Evanghelie. Şi dacă acceptul Preasfintei Fecioare de a-i fi dânsei după cuvântul lui Dumnezeu a condiţionat întruparea Lui, asemenea acceptul fiecărei persoane de a-i fi după cuvântul Evangheliei condiţionează întruparea lui Iisus Hristos în acea persoană. Prin străpungerea făcută în inima omului de credinţa lui în Evanghelie, Biografia lui Iisus se revarsă în mod fecund şi transfigurator în biografia credinciosului: Râul Vieţii Veşnice, în albia secată a vieţilor noastre...

Întâlnirea conştiinţei umane cu Evanghelia este un început de judecată, căci este o alegere personală între Lumina lui Dumnezeu şi întunericul sufletului păcătos, între viaţa ireproşabilă moral a lui Iisus şi viaţa noastră plină de viclenie şi fapte rele. Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, cele ascunse ale oamenilor (Romani 2,16) spune Sf. Ap. Pavel, şi această judecată se face deja în clipa auzirii Evangheliei; căci cei ce cred, o fac ştiind că cele ascunse ale lor au nevoie de un Mântuitor; iar cei ce resping Evanghelia, consideră implicit că cele ascunse ale lor sunt bune şi nu au nevoie de iertare şi schimbare. Dar prin asta Îl fac mincinos pe Dumnezeu, Care L-a trimis în lume pe Fiul Său ca Mântuitor, tocmai pentru că tot „omul e mincinos” (Ps. 115), toţi suntem răi, rătăciţi în gândurile noastre, condamnaţi, prin nebunia autoguvernării, la moarte veşnică. Responsabilitatea actului credinţei stă pe umerii fiecărui om. În faţa lui Iisus, adus de Evanghelie înaintea conştiinţei noastre, fiecare om îşi hotărăşte destinul veşnic. Astfel, mântuirea hotărâtă de Dumnezeu respectă în chip desăvârşit libertatea omului. Lucru de spus apăsat azi, când, în numele libertăţii noastre, guvernele tind tot mai mult să ne arunce în iadul dezumanizării totale, cu propriile noastre drepturi de cetăţeni ai acestei lumi.

Dar însăşi alegerea omului în faţa Evangheliei vădeşte conţinutul inimii lui. Căci a-L respinge pe Iisus sau doar a-L accepta exterior, în Panteonul credinţelor religioase sau în Patrimoniul universal al culturii umane, înseamnă a respinge tot ceea ce este Iisus şi a fost arătat de faptele şi cuvintele Lui: Viaţa, Binele, Dragostea şi Mila absolute, nesfârşite, singurele care, prin desăvârşirea lor, pot aduce sfârşitul răului, al urii şi cruzimii... A-L respinge pe Iisus, vădit sau printr-o acceptare formală, înseamnă a respinge o Creaţie, o lume, o Împărăţie după „chipul şi asemănarea Lui” şi a accepta să rămâi în aceasta de azi şi de aici, care, în mod indubitabil, după faptele şi cuvintele ei, este tot mai rea. A nu-L primi pe Iisus ca Mântuitor şi Împărat prin credinţa în Evanghelie, înseamnă a condamna, în tine şi odată cu tine, lumea la pieire. Aşa cum un fanatic, burduşit cu explozibil, aruncă în aer un autobuz plin de oameni, asemenea cel ce-L respinge pe Iisus, burduşit cu deznădejdea pe care o produc păcatele şi fărădelegile unei vieţi, aruncă, la modul metafizic, întreaga lume în aer odată cu sine. Toţi, fără Iisus, rămânem sinucigaşi fanatici ai credinţei în noi înşine şi în dreptatea noastră, târând în abisul deznădejdii noastre toate persoanele care au avut neşansa de a ne iubi.

Toţi oamenii se simt pierduţi în adâncul sufletelor lor... Dar în vreme ce unii îşi împietresc inimile şi le aşează peste conştiinţa lor ca lespezi funerare, făcând din inima împietrită fundaţia, piatra de temelie a vieţii lor, alţii se deschid spre Dumnezeu şi aşteaptă de la El mântuirea... Orice om alege, în faţa lui Iisus, Singurul Mântuitor pe Care L-a dat istoria lumii (nici Mahomed, nici Buda, nici Confucius etc. nu sunt şi nu s-au considerat ei înşişi decât nişte înţelepţi, învăţători, profeţi) între a fi un „mormânt văruit plin de necurăţie şi putreziciune” sau un mormânt gol, o casă memorială a Învierii. A doua variantă nu este posibilă decât dacă Iisus intră în noi ca să ducă odată cu Sine în Rai, pe „tâlharul cel bun”: sufletul care a crezut în El şi i-a dorit Împărăţia. Căci toţi ceilalţi înţelepţi ai lumii, fiind doar oameni, n-au putut şi nu pot vreodată oferi mai mult decât o altă culoare de var mormântului sufletesc, nu o deşertare a lui.

Convertirea lui Zaheu seamănă cu explozia unui mormânt. Suflul Duhului, produs de intrarea lui Iisus în inima lui, aruncă afară, ca pe nişte bucăţi din piatra de mormânt, biografia ticăloasă şi averea nedreaptă de mai mare al vameşilor!

Iisus intră şi azi în multe case, birouri, sedii de partide etc. Dar fără a ajunge întotdeauna şi în inimile celor ce locuiesc sau lucrează acolo. Asta pentru că oamenii nu au curiozitatea pe care Evanghelia mărturiseşte că o avea Zaheu: aceea de a vedea cine este Iisus. Mai limpede: de a vedea, cunoaşte, dacă El este cu adevărat cine spune că este: Mântuitorul lumii. Iar curiozitatea aceasta lipseşte cu desăvâşire când omul nu se simte pierdut, aşa cum ne spune Iisus (cu discreţia caracteristică ce camuflează adevărul intim într-o formulare generală) că se simţea Zaheu.

Dincolo de cotidianul sinistru al meseriei sale şi de implicaţiile acesteia, Zaheu ascundea o conştiinţă vie a păcătoşeniei lui. Dar era îngropat de viu în propria biografie; şi meseria, statutul său social, aruncau zilnic lopeţi de pământ peste acest mormânt. Zaheu era, ca noi toţi, prizonierul propriei vieţi, prin care păcatul se înfăşurase pe sufletul lui ca giulgiul pe trupul unui mort. Acum zăcea aşa, legat fedeleş, devenind cu disperare tot mai vierme în coconul infernal...

Şi iată, un cuvânt a pătruns până la El în mormânt! Că ar fi venit în lume Mântuitorul! Că Îl cheamă Iisus şi trece şi prin satul lui! Cu puterea dată de cuvântul Evangheliei, puterea lui Dumnezeu de mântuire a tot celui ce crede, cum o defineşte Ap. Pavel, viermele se face melc: îşi ia mormântul în spate şi se târâie spre Iisus. Ba, mai mult, fiind scund, se urcă şi în copac. Şi când Iisus îl strigă să coboare şi îi intră în casă, coconul fatal se sparge, şi fluturele sufletului lui Zaheu îşi ia zborul!

Oare câte inimi care au trecut prin Evanghelie, au simţit măcar o clipă, ce nevoinţă se ascunde în gestul lui Zaheu! Cu ce sforţări sufleteşti, pe care numai nădejdea trezită de Evanghelie (trece Iisus!) le face posibile, s-a urcat Zaheu în sicomor! Ce biruinţă asupra ruşinii şi a oprobiului şi batjocorii publice a fost acolo: mai marele vameşilor în copac!!! E ca şi cum am afla că cel mai corupt membru al Guvernului României ar fugi la Athos să se călugărească! Zaheu nu s-a ruşinat de Iisus Mântuitorul! A recunoscut prin urcarea în copac, disperata lui nevoie de un Mântuitor şi disperata lui nădejde ca Iisus să fie Acesta! Şi prin acestea, public, faptul că ceea ce făcea el era rău şi că, în adâncul sufletului său, se simţea pierdut!!!

Inima lui Zaheu era deschisă ca gura unuia care urlă după ajutor, singur, în mijlocul oceanului! Era o mare mulţime de oameni acolo, dar toţi erau ca valurile oceanului: Unul singur îi putea fi colac de salvare, barcă şi ţărm: Iisus. Toată mulţimea din jurul lui era alcătuită din procurori şi martori ai acuzării: Unul singur putea să-i fie avocat: Iisus. Toată mulţimea aceea l-ar fi ucis cu pietre: Unul singur putea fi acolo ca să-L scape de lapidarea tainică a propriei conştiinţe: Iisus. Şi inima lui Iisus a auzit strigătul inimii lui Zaheu! Şi i-a întins mâna să-L tragă afară din oceanul întunecos şi rece: Zahee, dă-te jos din copac, căci în casa TA, se cuvine să intru azi...! Căci doar casa lui Zaheu Îi era deschisă cu adevărat, până în adâncul inimii stăpânului ei...

În multe case a intrat şi la multe mese a stat Iisus dar, totuşi, El a spus că pe stăpânii acelora nu i-a cunoscut; căci deşi i-au deschis uşile caselor, pe ale inimilor nu I le-au deschis, rămânând lucrători ai fărădelegii. Aşa şi azi, prin preoţi, Iisus intră şi sfinţeşte multe case fără a ajunge să intre şi să sfinţească inimile locatarilor. În vreme ce Aghiazma curge îmbelşugat peste toate lucrurile din odăi, nici o picătură din Apa Vie a Evangheliei, a cuvântului lui Hristos prin care vine auzirea ce duce la credinţă, nu pătrunde în inimile celor ce-şi sfinţesc casele sau birourile. Iisus nu intră în casa lui Zaheu ca să-i sfinţească averea, ci ca să i-o mute în cer, împărţind-o săracilor.

Calea Mântuirii este cea din Evanghelia de azi: Iisus intră mai întâi în inima lui Zaheu prin uşa întredeschisă de conştiinţa păcatului şi a pierzării şi prin setea de un Mântuitor; uşă deschisă tot mai larg pe măsură ce Zaheu, auzind de Iisus, aleargă în drum şi apoi se urcă în copac ca să-L vadă! O uşă deschisă de nevoinţa de a-L cunoaşte, cu nădejdea disperată de a fi mântuit, mărturisită prin aceste fapte ale lui, public,  în ciuda dispreţului şi mai mare şi mai „justificat”, al poporului!

Şi bucuria mântuirii irumpe din entuziasmul cu care Zaheu pocăitul şi credinciosul, îl jefuieşte pe Zaheu, mai-marele vameşilor! E o naştere a lui Zaheu din Zaheu! O ieşire măreaţă a Persoanei din mormântul biografiei! O înviere a unui suflet prin credinţa în Iisus Hristos! Golindu-şi visteriile de dragul lui Iisus, Zaheu îl dă afară pe Mamona, căci aceasta este taina şi arma duhovnicească ascunsă în inima milosteniei... „căci ne-ai încununat pe noi cu arma buneivoiri”, ecoul Psaltirii...

Dragul meu cititor, aş mai rămâne în casa lui Zaheu, la banchetul mântuirii lui, la sărbătoarea adevărului şi harului... Dar Iisus deja a ieşit, căutând cu urechea inimii Lui să desluşească prin noaptea în care dorm conştiinţele noastre, geamătul altei inimi care-L aşteaptă, care tânjeşte după izbăvire.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său, Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară”. De două milenii răsună acestă declaraţie de dragoste de o măreţie şi o duioşie fără egal în istorie; printre suflete care, în trecerea lor pe pământ, cel mai adesea nu-şi doresc nimic mai mult decât exact ceea ce Zaheu a lepădat ca să cunoască această dragoste: statutul şi averea lui de şef al Fiscului...

Credinţa în Iisus este act civic. Aş spune chiar că e singurul act civic real din istoria lumii. Căci soluţia lui Dumnezeu la istoria lumii e trecerea, prin Hristos - începând cu inima -, din împărăţia lui satan în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte soluţii omeneşti sunt utopii menite să saboteze duhovniceşte soluţia divină ilustrată azi prin Zaheu. Doar datorită necredinţei în Evanghelia lui Hristos mai sunt astăzi românii ortodocşi robii oamenilor (altminteri decât ca robi ai lor spre mântuire) care, aşa cum Iisus spunea despre cărturari că sunt impostori pe scaunul lui Moise, aşa stau aceştia, clovni tragici ai satanei, pe scaunul de domnie ce aparţine de drept lui Hristos.

Căci nu trebuie să uităm: argumentul care l-a determinat pe Pilat să treacă peste adevăr şi să-L răstignească pe Iisus, şi motivul pentru care au fost creştinii martirizaţi cu atâta cruzime în primele trei secole, e acelaşi: faptul că El este Împărat! Faptul că El este Împăratul uns de Dumnezeu să domnească pururea peste oameni, acesta este motivul urii atroce a satanei şi reprezentanţilor lui pe tronurile lumii, de la Irod şi până la cei de azi. Oriunde există un creştinism autentic, există o foarte vizibilă domnie a lui Iisus. Şi unde domnia Lui devine vizibilă, apare prigoana domnilor pământeşti. Marea Miză a vremurilor noastre pentru creştini este substratul duhovnicesc al acceptării statului laic şi al schizofreniei inevitabile a unui suflet care slujeşte la doi domni. Singura soluţie autentic creştină la această „tăiere în două” a slugii lui Hristos care s-a netrebnicit respirând din împuţiciunea halucinogenă a politicii româneşti este cea ilustrată de „cazul” Zaheu: Evanghelia, puterea lui Dumnezeu de mântuire a tot celui ce crede (Romani 1, 16).  Această putere l-a transformat pe Zaheu, prin primirea lui Iisus în inima şi casa lui, ca Stăpân peste el şi averea lui, din cetăţean al Imperiului roman, în cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Şi, ca dovadă empirică, într-o clipă, legea economică a Cezarului - profitul -, a fost înlocuită cu legea economică a lui Iisus: milostenia.

Astăzi, politica acestei lumi are parcă tot mai multe elemente desprinse dintr-un program de tâmpire sufletească şi înrobire morală, program ce s-ar vrea unul oficial, de guvernare. Dar, indiferent de aceste maşinaţiuni infernale, creştinul autentic a fost totdeauna în lume ca peştele pe uscat. Aceasta, şi nu o greşită înţelegere a cuvântului Domnului, este explicaţia aşteptării reîntoarcerii iminente a lui Iisus ca tensiune existenţială fundamentală a vieţii cotidiene în Biserica Primară...

Inima creştinului e în Cer; şi, de aceea, firesc e să o aştepte, cu o sete a întregii lui făpturi, să i se întoarcă, cu tot Cerul, în piept.