Hristos, în toată splendoarea puterii Sale dumnezeiești, se oferă pe Sine jertfă a noii Legi. Se ivește ceartă între iudei. Practic ce spune Hristos, oferindu-se de hrană, e smintitor pentru ei. Și constat, în timp, că și pentru fariseii zilelor noastre. Cuvântul Scripturii, care conservă cuvântul lui Dumnezeu, e aproape ultimativ. Cine nu mănâncă Trupul și nu bea Sângele lui Hristos nu are viață în el. Devine, altfel spus, o cutie de rezonanță fără viață în ea, fără veșnicie. 

De ani buni aud cum aici Hristos vorbește simbolic, dincolo vorbește cu rigoare ce tinde spre rigorisme în plină ieftinire maximă, la alții pare că nu le spune nimic vorba aceasta a Mântutiorului. Nu cred că săptămânile acestea insistă atât de mult textul Evangheliilor fiecărei zile pe teme ca împărtășirea Apostolilor – vă amintiți desigur descrierea despre Cina de la Emaus – ca apoi să insite pe discursul Domnului despre pâinea cerească, pâinea vieții și nașterea de Sus. Legătura pe care insistă Biserica e simplă: în ambele cazuri – atât nașterea de sus, cât și împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului – nu-i loc de negocieri. A mânca și a bea din darul Care este Hristos nu este o propunere, ci o poruncă. O obligație ce ține vie înveșnicirea noastră. 

Din păcate, vedem cum se agită spiritele în jurul Darului acestuia de Trup și Sânge. El nu este o medalie de front – pentru merite exacte și perfecțiuni duhovnicești – ci este Medicamentul care conține în Sine Medicul. Vindecarea care ține în ea Vindecătorul. Este Liniștea din care se frământă deplin nefrământarea noastră. Nu mai insist asupra aberațiilor prin care unii reduc realismul ei la nimic și nici transformarea ei în piatra de poticneală a celor mulți, simpli și poate prea naivi să creadă că li se cuvine ceva în viața asta. Dar vă asigur că singurul mod prin care ne privește Hristos sunt ochii Iubirii Lui răstignite de ura noastră sub privirile chiorâș ale unei umanități dezumanizate. 

Am căutat mereu să înțeleg de ce anume Mântuitorul ne cere să trăim din El și mi-am adus aminte de multele, foarte multele momente de agonie ale unor bolnavi cărora le-am spus – și nu regret deloc spusa – că nu le pot oferi minutele prin care să se împace în familie, cu pruncii ori apropiații, și nici secundele în plus de care ar avea nevoie să se liniștească. Le-am adus aminte că însuți Psalmistul-Rege David cere să îl odihnească Dumnezeu un pic înainte de a pleca și a nu mai fi. Și ascultându-le spovada ori poate numai oftatul de greu, le-am așezat Împărtășania pe buze, ca un sărut de Întâmpinare dincolo de lumea pe care credem că o stăpânim. Mi-i drag de ei și i-am păstrat notați în carnetul de pomelnice pe toți. Pe unii i-am văzut plecând, pe alții stând mult pe Prag, iar alții, spre surprinderea tuturor, dar nu și a Mântuitorului, s-au întors între ai lor să își pună la cale viața. Dar nici unul nu a plecat sau rămas singur. Domnul Hristos, Pâinea cea vie, ține viu pe cel ce se hrănește din El cu grija Celui care știe pentru ce a trecut prin moarte. 

Grija Bisericii în vremea de acum ține de apropierea noastră – preoți și credincioși – de Potir. Nu ca un loc al judecății și nici al superficialității. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Uneori glisăm în preocupări care ne țin departe de Altar. Suntem „ocupați” din cale afară. M-a întrebat odată un participant la un Botez – ce părea mai degrabă comentator de baschet decât om atent la ce făceam – de ce îi împărtășim pe copii. I-am răspuns – un pic obraznic, dar știu că m-a iertat – că Dumnezeu, știind cât de ocupați devenim când suntem mari și tari, ne hrănește când suntem slabi și neajutorați. Pentru ca atunci când uităm ai cui suntem să avem unde ne întoarce. Să știm că aparținem nemurii prin El, cu El și în El. A priceput mai ușor decât orice teologhisire despre Euharistie și într-un fel l-am înțeles. În fața realității Împărătșaniei nici moartea nu mai pare reală. 

Pe calea spre Rusalii, Părinții Bisericii ne învață că ne articulăm Trupului celui tainic care este Biserica prin fiecare împărtășire. Că nu putem sta în comuniune cu Capul Bisericii – Care este Hristos – fără să mâncăm și să bem din Trupul și Sângele Său. Fără ele suntem morți. Cu aspect de oameni vii. Și asta ne duce în eroare. Viața dăruită de El e veșnică. Mimarea vieții noastre se termină când nu mai avem suflare. Cu El, suflarea noastră urcă în Împărăție.