Centrul „Ştefan cel Mare“ a luat fiinţă la 2 ianuarie 2005 cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, la iniţiativa unui grup de istorici din Iaşi şi Bucureşti. În documentul fondator se menţionează: „După activităţile ştiinţifice circumscrise anului comemorativ Ştefan cel Mare şi Sfânt (2004), s-a conturat nevoia existenţei, la Mănăstirea Putna, a unei structuri care să trezească şi să menţină interesul pentru cunoaşterea trecutului nostru şi care să impulsioneze cercetarea lui. Aşa s-a născut ideea înfiinţării unui centru ale cărui obiective ştiinţifice prioritare să fie epoca Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, precum şi istoria Mănăstirii Putna“. 

În cei peste 12 ani de existenţă, Centrul „Ştefan cel Mare“ a adus laolaltă istorici din ţară şi din străinătate (Grecia, Franţa, Austria, Bulgaria, Rusia, Republica Moldova, Anglia) în cadrul a optsprezece întâlniri ştiinţifice, care au avut loc la Mănăstirea Putna, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi care au însumat peste 350 de comunicări ştiinţifice. Marea lor majoritate au fost publicate în revista bianuală „Analele Putnei“, care a devenit o sursă de cunoaştere istorică recunoscută de comunitatea ştiinţifică. În paralel, colaboratorii Centrului au publicat peste 16 volume ştiinţifice dedicate epocii ştefaniene sau istoriei Mănăstirii Putna, dar şi istoriei altor mănăstiri, precum Dragomirna, Dobrovăţ sau Suceviţa.

Producţia ştiinţifică a acestor ani, dar şi colaborările şi contactele între specialişti născute în acest cadru au depăşit cu mult aşteptările iniţiatorilor Centrului. Existenţa acestuia a impulsionat, aşa cum s-a şi dorit, pe mulţi cercetători români şi străini să descopere în adâncul bibliotecilor, arhivelor sau colecţiilor particulare documente sau obiecte de patrimoniu relevante pentru obiectivele de cercetare ale Centrului.

Contribuţii la istoria epocii ştefaniene

Deşi epoca ştefaniană este una dintre cele mai bine cercetate teme în istoriografia românească, aceşti ultimi 12 ani au adus multe contribuţii, unele inedite, care au creionat cu mai mare precizie personalitatea lui Ştefan cel Mare, contextul epocii sale şi, mai ales, importanţa actelor sale. Printre contribuţiile inedite ale colaboratorilor Centrului „Ştefan cel Mare“ în ceea ce priveşte epoca ştefaniană menţionăm doar câteva.

Domnul prof. univ. dr. Ştefan Gorovei de la Universitatea din Iaşi, care este şi vicepreşedintele şi directorul ştiinţific al Centrului, a evidenţiat prezenţa apelativului „cel Mare“ („ille magnus“, „der groß“, „quel gran“), dar şi „Magnus Princeps“ în documente străine de secol XVI.

A fost evidenţiată legătura lui Ştefan cel Mare cu mănăstirea athonită Hilandar, începând cu 27 iulie 1466, când se înregistrează prima danie a voievodului în pomelnicul acestei mănăstiri sârbeşti. Încuscrirea lui Ştefan cel Mare cu voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfy, prin căsătoria dintre fiul cel mare al lui Ştefan, Alexandru, şi fiica voievodului, fapt multă vreme disputat în istoriografie, a fost demonstrată. Desfăşurarea bătăliei de la Războieni şi respectul de care se bucura Ştefan cel Mare în epocă au fost alte subiecte în care s-au adus lămuriri importante.

De asemenea, colaborarea Centrului cu Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică a adus la lumină cuvintele devenite ilizibile din cauza intervenţiilor care au avut loc de-a lungul timpului asupra celebrului Pomelnic al Mănăstirii Bistriţa.

Contribuţii la istoria Mănăstirii Putna

Noile contribuţii la cunoaşterea istoriei Mănăstirii Putna aduse în cadrul Colocviilor Putnei sunt cu adevărat impresionante.

În primul rând, s-a reuşit publicarea rezultatelor cercetărilor arheologice de la Putna din anii 1970-1980, pline de importante noutăţi şi precizări, rezultate care altfel ar fi fost pierdute.

În al doilea rând, s-au înregistrat numeroase contribuţii în ceea ce priveşte patrimoniul mănăstirii. Astfel, prof. univ. dr. Enghelina Smirnova, de la Moscova, a demonstrat că opt icoane din patrimoniul mănăstirii, cu chipuri de apostoli, sunt ceea ce a rămas din iconostasul original al bisericii voievodale, fiind pictate la Putna de iconari aduşi de Ştefan cel Mare din atelierele ţarului moscovit. Au fost aduse la lumină manuscrise noi sau manuscrise care au dispărut din arhiva mănăstirii, precum: Octoihul Sfântului Mitropolit Dosoftei, cea mai veche traducere (c. 1684) în limba română a acestei cărţi de cult; un Tetraevanghel (1529) necunoscut al ieromonahului Macarie de la Putna, descoperit într-o colecţie privată din Rusia; precum şi alte manuscrise şi urice.

Au fost aduse contribuţii la cunoaşterea succesiunii egumenilor Mănăstirii Putna, un fapt deosebit de important pentru urmărirea continuităţii de viaţă, de muncă şi de rugăciune a unei comunităţi monahale. Documentele au scos la iveală numele unor egumeni până acum necunoscuţi, iar cercetarea critică a eliminat din lista egumenilor pe cei care fuseseră incluşi în urma unor confuzii.

Multe contribuţii ale istoricilor au evidenţiat rolul de luminători pentru neam pe care l-au avut călugării putneni în secolul al XVIII-lea, culminând cu activitatea mitropolitului-cărturar Iacob Putneanul şi a colaboratorilor săi apropiaţi, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, cuviosul  Natan (Dreteanovschi) etc. În ultimii ani s-a descoperit la Cernăuţi un tablou care înfăţişează Mănăstirea Putna după refacerea mănăstirii de către Sfântul Iacob Putneanul, al doilea ctitor al mănăstirii. În acest tablou apare mănăstirea şi cele două sihăstrii în care monahii doritori de viaţă înaltă se retrăgeau, Sihăstria Putnei şi Sihăstria Ursoaia. Cercetările dedicate vieţii mănăstirii în secolul al XVIII-lea au oferit argumente istorice folosite în alcătuirea dosarelor pentru canonizarea Sfântului Iacob şi a ucenicilor săi, Cuvioşii Sila, Paisie şi Natan.

Istoricii au arătat că Putna a avut o legătură specială cu Maramureşul de-a lungul secolelor, fapt care a reprezentat şi un ajutor pentru ortodocşii din Transilvania în faţa multor presiuni şi persecuţii din partea altor confesiuni.

În perioada interbelică s-au organizat la Putna numeroase pelerinaje a românilor din toate regiunile României Mari, cu mare rol în întărirea unităţii naţionale. Şi în perioada comunistă Putna a slujit idealului unităţii naţionale şi al dragostei de neam şi de strămoşi.

Toate aceste contribuţii istorice au evidenţiat rolul Mănăstirii Putna în făurirea culturii noastre medievale şi apoi în renaşterea românească şi în întreţinerea simţămintelor naţionale.

Scurta istorie a Centrului „Ştefan cel Mare“ arată cu prisosinţă cât de important este în vremurile noastre ca oamenii mânaţi de aceleaşi idealuri să rămână împreună şi să lucreze împreună. (Protos. Ieremia Berbec)