Prima oară când am părăsit ţara aveam 16 ani şi mergeam spre Franţa, via Ungaria. Când am văzut stepele nesfârşite ale Panoniei, imediat după controlul vizelor, am început cu lacrimi în ochi să recit în minte Luceafărul. Ţara mea mi-a părut atunci – şi nu numai - nu numai un teritoriu, ci o inimă imensă care bate în ritmul vieţii lui Dumnezeu. Mii de imagini se amestecau în mintea mea – istorie, religie, cultură, peisaje, oameni, cuvinte, literatură, biserici. Atunci am realizat că nu poţi valoriza ceva sau pe cineva decât atunci când eşti aproape să-l pierzi. Lipsa prezenţei lui se umple de judecata valorică a sensurilor pe care le dă existenţei tale. Ne obişnuim prea des cu darurile pe care le-am primit, ni se par fireşti şi banale, de la puterea de a respira până la fascinantul simţ al văzului, şi atunci uităm cât de frumos este universul creat de mâinile lui Dumnezeu şi cât de frumoşi suntem chemaţi să devenim contemplându-l.

Voiam să spun că atunci când eşti înstrăinat cumva, începi să reconsideri orizonturile tale fiinţiale, rescrii frontierele noetice şi te plasezi cumva, într-un univers mental diferit de realitatea palpabilă. Trăieşti din amintiri. Aţi observat că atunci când sunteţi în străinătate, vorbiţi neobişnuit de cald cu români, pe care nu i-aţi băga în seamă în ţară? Vai, sunteţi din Oltenia? Ce mai e pe acolo? Eu sunt din Moldova!

Există mai multe reacţii de răspuns la însingurarea provocată de depărtare. Unii îşi neagă originile, aşa cum un prieten de-al meu din Iaşi striga în noaptea de Revelion Milenium 2000 pe Podul Charles din Praga: „I am from Serbia”. Alţii devin taciturni, obsedaţi doar de telefoanele de acasă şi de messenger. Alţii îşi risipesc viaţa în lucrări pământeşti, bucurându-se de noutate.

Acest lucru s-a întâmplat şi cu fiul cel risipitor: a cerut cu îndrăzneală partea de avere pe care n-o muncise, a plecat cât mai departe de tărâmul principiilor părinteşti, şi-a cheltuit viaţa în destrăbălări, orbit de strălucirea vremelnică a materiei şi asurzit de zgomotul străinătăţii, însă, atunci când materia generatoare de plăcere din jurul său s-a terminat, a simţit suferinţa înstrăinării, dorul după masa părintească, dorinţa de a fi îmbrăţişat de părintele iubitor, foamea de iubire, amintirea dureroasă a demnităţii de fiu.

Cu toţii ne-am înstrăinat de har prin păcat, am plecat din casa Tatălui ceresc, am cheltuit viaţa în lucruri inutile. Însă doar unii dintre noi mai au puterea de a se întoarce în braţele părinteşti ale lui Dumnezeu prin Spovedanie, pocăinţă şi hrănire cu Trupul lui Hristos.

Şi încă ceva: la revolta fiului cuminte, Tatăl îi spune: „Fiule, tu totdeauna ai fost cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”. Ceea ce înseamnă că fiul ce risipitor este primit cu toată dragostea, este îmbrăţişat de veşnicie, înviază din moarte, însă nu mai are niciodată dreptul de a cere ceva ce i se cuvine. Totul este dar pentru cel ce a căzut, nu mai poate avea niciodată tupeul de a solicita averea. Tot ceea ce primeşte este dăruire fără merit, ca revărsare de iubire a Părintelui îndurărilor.