Invitatul a asemănat viaţa, metaforic, cu un ghem de aţă: „Viaţa, de multe ori, seamănă cu un ghem de aţă, al cărui fir, dacă îl tragem şi îl descurcăm fără înţelepciune, riscăm să îl încurcăm şi mai mult. Avem nevoie de foarte multă răbdare pentru a găsi începutul acestui ghem, dacă găsim începutul, atunci putem desface ghemul. În Biserică, ştim că începutul acestui ghem se numeşte Iisus Hristos. Acesta este începutul şi principiul prin care se cern toate, acesta este începutul pe care ne vom întemeia şi cuvântul nostru de astăzi“.

În continuare, am reflectat asupra a ceea ce înseamnă comuniunea de persoane, omul, iubirea.

„Cel mai important adevăr al Bisericii noastre este faptul că Dumnezeu este persoană şi, mai mult decât atât, nu este o singură persoană, ci este comuniune de persoane; Dumnezeu este o unitate în treime. Omul, aşa cum ştiţi, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşadar şi omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este şi el persoană, şi prin natura sa, este fiinţă comunională. Aşa cum în Sfânta Treime, natura dumnezeirii este ipostaziată de cele trei persoane, aşa şi firea umană este ipostaziată de mulţime de persoane umane.“

 „Dumnezeu este iubire. Să luăm aminte că Sfânta Scriptură nu spune că Dumnezeu are dragoste, ci Dumnezeu este dragoste şi iubire, iar omul creat de Dumnezeu este creat să fie iubire, să fie şi să vieţuiască în comuniune de persoane, iar conţinutul relaţiilor dintre oameni să fie iubirea.“

„Să facem o simplă distincţie, altceva este persoana şi altceva este individul. Atomul sau individul este o unitate care nu se mai desparte, nu se mai divide; pe când  persoana este o realitate şi o unitate care se manifestă în comuniune. Ce înseamnă aceasta în viaţa de zi cu zi? Una este să vorbim despre libertatea individului şi altceva este să vorbim despre libertatea persoanei. Atomul sau identitatea mea individuală mă distinge de toţi ceilalţi oameni şi în raport cu ceilalţi mă consider o realitate unică; atunci când trăiesc această realitate unică, oamenii devin «ceilalţi» şi se aplică aici zicerea lui Sartre care spune că «ceilalţi sunt iadul meu». Sfântul Serafim de Sarov, însă, văzând în oricare alt om, i se adresa cu salutul pascal «Hristos a înviat, bucuria mea!». Pentru Sartre, celălalt este iad, iar pentru Sfântul Serafim de Sarov, celălalt este bucurie, şi asta nu doar pentru că este un simplu sentiment, ci pentru că Hristos a înviat.“

„Eu nu pot să exist fără de tine, nu pot să te înţeleg pe tine şi nu pot să mă înţeleg pe mine fără de tine. În acest sens putem să luăm aminte la două situaţii, una la începutul creaţiei, şi una din zilele noastre. Când Adam o vede pe Eva, el spune: «Aceasta este os din oasele mele». El înţelege cine este el cu adevărat numai când o vede pe Eva; înainte de aceasta toată creaţia lui Dumnezeu îi trecuse prin faţa ochilor, dar nu s-a găsit un ajutor pe măsura lui şi cineva care să îi spună ceva despre el.“

În încheiere, redăm câteva cuvinte despre indiferenţă şi soluţionarea acesteia prin solidaritate creştină:

„Întrebarea care se pune în contextul celor menţionate până acum este: «Aş putea eu să trăiesc în mod individual în Biserică? Pot sa fiu indiferent în relaţie cu lumea şi cu semenii mei?». Cumva această realitate se arată a fi un handicap. Biserica - se înţelege de către toţi - este trupul lui Hristos, creştinii sunt membre ale acestui trup, sănătatea fiecărui trup în general ţine de sănătatea fiecărei celule a acestui trup. Aşadar şi în cazul Bisericii, sănătatea trupului Bisericii ţine de sănătatea fiecărui om în parte.“

Au urmat desigur întrebări şi discuţii pe baza subiectului, între cei din sală şi Înaltpreasfinţitul Pavlos, precum şi explicaţii în unele cazuri concrete.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi mulţumeşte tuturor celor prezenţi pentru participare şi vă aşteaptă şi la celelalte seri duhovniceşti ce se vor organiza în aşteptarea Crăciunului. (Andreea Gabor, ASCOR Iaşi)