A urmat liceul militar „Regele Ferdinand I” din Chişinău, apoi liceul militar regal din Cernăuţi. Termină liceul în 1936, vine în Bucureşti şi ajunge secretarul ziaristului Nicolae Crevedia. Anul 1937 îi aduce primul volum, publicat la Editura Cartea Românească, intitulat „Viaţa de toate zilele a poetului”, apoi în 1940 al doilea volum de poezie, „Caligrafie pe zăpadă”, pentru care primeşte Premiul scriitorilor tineri. În iunie 1941 este trimis peste Prut, în Basarabia, corespondent de front şi imediat după întoarcerea în ţară, în acelaşi an, publică volumul de reportaje de război intitulat „Ard malurile Nistrului”, pentru care va fi acuzat de antisovietism şi antisemitism. „Cu submarinul la Sevastopol” şi „Am luptat în Crimeea”,  apărute în 1942, încheie ciclul reportajelor de război. Ultimul titlu publicat în ţară, intitultat „Ultima oră”, în 1943, nu atrage atenţia criticii, dar, în general, este considerat ca prevestind romanul „Ora 25”.

Ca ataşat de presă pe lângă legaţia României de la Zagreb, refuză să se mai întoarcă în ţară după 23 august 1944 şi, ca diplomat al unei ţări inamice, este arestat împreună cu soţia sa la 11 mai 1945 , iar mai târziu sunt despărţiţi. Este eliberat după şaisprezece luni şi ajunge la Heidelberg, unde obţine dreptul de a rămâne în oraş, prin înscrierea la facultatea de teologie. La 23 mai 1963, Constantin-Virgil Gheorghiu este hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Paris, înălţat, în 1966, la gradul de iconom stavrofor de Patriarhul României Iustinian Marina şi la rangul de protoprezbiter al Patriarhiei din Constantinopol, în 1970. Moare în 1992 la Paris, fără a mai fi apucat să păşească încă o dată pe pământul ţării natale.

Prin demersurile academicianului Eugen Simion, în mandatul său de preşedinte al Academiei Române, soţia scriitorului, avocat Ecaterina Burbea Gheorghiu, a donat, la 11 iulie 1994, înaltului for ştiinţific academic, în conformitate cu dorinţa soţului său decedat, întreaga operă literară „fără nici o excepţie”, operă ce cuprinde cărţi, documente, corespondenţă şi manuscrise. Dintre cărţile publicate de părintele Constantin-Virgil Gheorghiu amintim: Marea vânătoare, Tărâmul celălalt, Pădurea adormită, Taraful de noapte, Viaţa de toate zilele a poetului, Caligrafie pe zăpadă, Ceasul de rugăciune, Ard malurile Nistrului, Ora 25, A doua şansă, Casa de la Petrodava, Omul care călătorea singur, Condotiera, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, Memorii.

Creaţia literară a părintelui Virgil Gheorghiu a fost întregită de romanele cu teme teologice, dintre care amintim: Gură de Aur – atletul lui Hristos (1957), Cerşetorii de miracole (1958), Viaţa lui Mahomed (1963), Nemuritorii de la Agapia (1964), Tinereţea lui Luther (1965), Viaţa Patriarhului Athenagoras, Cum am vrut să mă fac sfânt, Marele exterminator şi Marele Sinod Ortodox, Dumnezeu nu primeşte decât duminica, Cristos în Liban, De la Moise la palestinieni, Dumnezeu la Paris.

Aşadar, Gură de Aur – atletul lui Hristos este primul roman cu temă teologică a părintelui Virgil Gheorghiu. Tema centrală a cărţii este sfinţenia, care reprezintă idealul fiecărui creştin, viaţa devenind o luptă pentru atingerea acestui ideal, o luptă palpitantă si fără răgaz; şi asta pentru că sfinţenia nu se moşteneşte, ea se dobândeşte ca dar al lui Dumnezeu în urma unei vieţi bineplăcută înaintea Lui. „Ioan Gură de Aur a luat hotărârea să se facă sfânt încă din adolescenţă, când era pe băncile şcolii [...]. Pentru a dobândi sfinţenia el i-a înfruntat pe toţi adversarii pe toate terenurile şi a câştigat toate luptele. Palmaresul său este o imensă listă de victorii. Victoriile sale a fost atât de categorice, încât el este unul din puţinii sfinţi citaţi în calendar atât de Biserica Răsăriteană cât şi de Biserica Occidentală”[1].

În primul capitol al cărţii, autorul prezintă viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur până la vârsta de 20 de ani, atunci când a primit taina Sfântului Botez; vorbeşte despre părinţii sfântului, despre locul şi data naşterii lui, facând si o incursiune în istoria Antiohiei, acesta fiind oraşul în care Biserica a fost întemeiată chiar de Sfinţii Apostoli şi locul în care, pentru prima dată, ucenicii lui Hristos au luat numele de creştin. Se aminteşte , de asemenea, despre Libanius, un filosof celebru şi la a cărui şcoală a studiat şi Sfântul Ioan. Cel de-al doilea capitol debutează cu momentul primirii tainei Sfântului Botez de către tânărul Ioan, adus de mama sa Antuza la episcopul Meletie cel Mare, care l-a încredinţat apoi lui Diodor, noul profesor, de această dată creştin , al lui Gură de Aur. Cât timp a fost elev al lui Diodor, Ioan şi-a precizat planurile sale de viitor, stabilindu-şi ţelul în viaţă, exemplul de urmat, precum şi calea pe care trebuia să păşească: a ales să devină sfânt, având ca exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi urmând calea călugăriei. A hotărât aşadar ca împreună cu cel mai bun prieten al său, Vasile, să părăsească tumultul acestei lumi şi să ia calea pusniciei. Şi toate acestea s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost oprit de lacrimile maicii sale, care l-a implorat să nu o părăsească şi să aştepte plecarea ei din lumea aceasta. Sfântul Ioan, înduplecat de lacrimile mamei sale, renunţă la plecarea în pustie, dar aduce pustiul în camera sa; a trăit în casa sa natală ca într-un deşert. „A aruncat patul din odaia sa. A aruncat mobilele. A renunţat să fie servit de servitorii mamei sale. Îşi pregătea singur tot ceea ce avea nevoie asemenea pusnicilor din inima deşertului. Şi-a redus somnul cât mai mult posibil. Gură de Aur nu mai vedea pe nimeni. Nu ieşea şi nu primea. Îşi pregătea hrana – legume fierte – o dată pe zi. Timpul îi era consacrat studiului şi rugăciunii. A căutat – aşa cum fac pusnicii deşertului – să-şi stăpânească patimile şi instinctele. A trăit într-o singurătate absolută. Nu vedea decât tavanul şi pereţii goi ai camerei sale”.[2]

Cu toate acestea, antiohienii au vrut să-l scoată din chilia sa pe Gură de Aur şi să-l facă episcop. Ioan aduce nenumărate argumente prin care arată că vrednicia de episcop este nepotrivită cu tinereţea sa şi în anul 375, când mama sa nu mai era în această lume, se retrage într-o mănăstire, renuntând la toate lucrurile adunate de părinţii săi, renuntând la trup şi la sânge, la toate legăturile cu lumea. După patru ani de viaţă de mănăstire, Gură de Aur caută mai departe desăvârşirea şi se retrage, singur, într-o peşteră. Paladie scrie: „Înfometat de întuneric, s-a retras singur într-o peşteră; a rămas aici de trei ori opt luni, lipsindu-se de somn aproape neîncetat, studiind temeinic testamentul lui Hristos. În aceşti doi ani nu s-a culcat nici ziua nici noaptea”. După acesastă perioadă de aspră asceză în peştera întunecoasă, Gură de Aur se reîntoarce în Antiohia, fiind aproape paralizat de picioare şi cu o sănătate precară. Deşertul, asceza, peştera întunecoasă şi cei şase ani de mortificări n-au fost decât o etapă; o etapă sublimă, e adevărat, dar nimic mai mult decât o etapă pe calea spre sfinţenie. Motivul principal al întoarcerii din peşteră trebuie să fi fost zelul apostolic al Sfântului Apostol Pavel, a cărui activitate misionară voia să o imite si Gură de Aur. Angajat pe această cale, în 381 Sfântul Ioan este hirotonit diacon, apoi în 386, preot, de episcopul Flavian, succesorul lui Meletie; de acum va lupta ca predicator, prin cuvânt.

„A pus să i se aducă un pat de scânduri şi o cuvertură. Un sfânt nu doarme în puf”

În ziua în care Sfântul Ioan a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la biserică. Trupul lui era mic şi slab şi, îmbrăcat cu singurul veşmânt pe care îl avea, nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme. A urcat în amvon emoţionat şi în predica sa a delarat: „Deschizând pentru prima dată gura într-o biserică, mi-am propus să-i dedic lui Dumnezeu pârga cuvântului meu”, arătând prin aceasta că de acum cuvântul va fi arma pe care o va folosi în lupta sa, aceea de a aduce pe oameni lui Dumnezeu. În 26 februarie 387, izbucneşte o adevărată furtună în Antiohia. Împăratul Teodosie cel Mare sărbătorea împlinirea a 50 de ani de viaţă şi 10 ani de la urcarea sa pe tron. Aceste evenimente erau însoţite de serbări ce presupuneau cheltuieli imense, motiv pentru care împăratul a creat un nou impozit. Această veste a căzut ca un trăsnet peste tot imperiul şi antiohienii s-au răzvrătit într-atât încât au ajuns să răstoarne şi să distrugă statuile ce reprezentau pe împărat şi familia imperială. Auzind de aceste întâmplări, împăratul porunceşte ca oraşul Antiohia să dispară iar locuitorii lui să fie exterminaţi. Toate strădaniile de a îmblânzi pe împărat au fost zadarnice şi numai idea genială a sfântului a putut pune capăt masacrului pe care împăratul îl dezlănţuise în Antiohia. Sfântul Ioan a considerat că numai nişte oameni cu adevărat creştini, care nu se tem de moarte, pe care nimic din lumea acesta nu-i înspăimântă, se pot împotrivi trimişilor imperiali. El a adunat din pustie, pe toţi anahoreţii din împrejurimile Antiohiei; aceştia au venit, unul câte unul în oraş şi numai înfăţişarea lor, statura lor duhovnicească, simpla lor prezenţă a făcut ca cei care trebuiau să ducă la îndeplinire porunca împăratului să se oprească. „Antiohienii erau salvaţi. Gură de Aur a reuşit. El scrie: Astfel, le-a fost de ajuns o singură zi acestor evlavioşi să coboare din munţii lor, să pledeze cauza voastră, să împrăştie nenorocirea voastră şi să se întoarcă înapoi la sălaşurile lor.”[3]  După salvarea Antiohiei, Sfântul Ioan este răpit în modul cel mai tainic şi dus la Constantinopol. Însuşi împăratul dăduse poruncă să fie adus la Constantinopol preotul Ioan din Antiohia pentru a urma în scaun episcopului Nectarie care murise. Ajuns în capitală, Gură de Aur rămâne înmărmurit de luxul şi bogăţia de aici dar mai ales de setea şi grija exagerată pe care locuitorii o aveau pentru lux şi bogăţie.

Pe 26 februarie 398 Sfântul Ioan Gură de Aur a fost hirotonit episcop; a fost o intronizare plină de fast şi condusă de episcopul Teofil al Alexandriei. Intrat în palatul episcopal, Sfântul Ioan a făcut câteva schimbări: „ a poruncit să fie vândute toate vasele de argint, iar rezultatul vânzării să fie dat săracilor. Apoi a vândut covoarele şi cu aceşti bani a construit un spital pentru săraci. Gură de Aur a vândut apoi canapelele, băile de marmură şi candelabrele. Cu argintul din această vânzare a ridicat un azil pentru săracii din Constantinopol. A vândut oglinzile, tablourile, coloanele. A vândut totul şi a lăsat pereţii goi. A vândut patul de mătase, de catifea şi de lemn rar în care dormise predecesorul său Nectarie. A pus să i se aducă un pat de scânduri şi o cuvertură. Un sfânt nu doarme în puf. N-avea nevoie de podoabe pe pereţi. Avea în camera sa doar icoana Sfântului Pavel deasupra mesei de lucru.”[4] Un vechi amic de-al Sfântului Ioan, episcopul Acachie a fost primit în palatul episcopal şi i s-a oferit o cameră care era exact ca a sfântului; Acachie a plecat supărat , convins fiind că a fost luat în râs şi din ziua aceea până la sfârşitul vieţii  a căutat cu orice prilej să se răzbune.

Sfântul episcop Ioan a interzis apoi preoţilor şi călugărilor să aibă în casele lor fecioare care să-i ajute la treburile gospodăreşti. Acest lucru a făcut ca aceşti călugări şi preoţi, care nu s-au supus ordinului episcopal, împreună cu fecioarele din casele lor să devină duşmani de moarte ai episcopului. Dorind să stârpească tot mai mult păcatul, Sfântul Ioan a început să atragă atenţia acelor femei aristocrate care aveau un adevărat cult pentru trupul lor; şi acestea s-au alăturat armatei de duşmani ai sfântului. Şi bogaţii, cei nemilistivi, au fost avertizaţi de către Gură de Aur că se află în mare primejdie, dând atâta importanţă bogăţiei care este şi trecătoare şi dăunătoare sufletului; şi aceştia au devenit duşmani ai episcopului. Însuşi Eutropius, care ajunsese dintr-un sclav eunuc să conducă întregul Imperiu Roman de Răsărit a fost cercetat de către Gură de Aur. Sfâtul l-a îndemnat să renunţe la răutatea lui, să-şi lase deoparte mândria şi puterea care îl făceau să devină orb, să-şi lase în urmă trăirea de până atunci şi să ducă o viaţă fără de păcat. Guvernatorul însă, ignorând toate argumentele sfâtului, a continuat acelaşi stil de viaţă, care, dealtfel, l-a dus la moarte prin decapitare.

 În luna septembrie a anului 400, Sfântul Ioan prezida în Constantinopol un sinod alcătuit din 29 de episcopi. Acum află despre nelegiuirile pe care unii episcopi din Asia le-au săvârşit. Chiar dacă nu ţineau de dioceza sa, Gură de Aur pleacă timp de trei luni din capitală pentru a rezolva aceste probleme. La întoarcere este primit cu mare entuziasm de mulţimea care aştepta să se întoarcă, însă la palatul imperial se crease deja un complot împotriva episcopului Ioan. Toţi cei care au fost avertizaţi de către Gură de Aur în predicile sale s-au aliat pentru a-l înlătura pe sfânt din fruntea bisericii din Constantinopol. A apărut şi momentul prielnic pentru acest lucru. Întâmplări legate de cei patru „fraţi lungi” , nişte anahoreţi din pustiul Nitriei, au dus la convocarea unui sinod în Constantinopol. Acest sinod avea drept scop ridicare excomunicării fraţilor lungi rostită de Teofil al Alexandriei şi care era de fapt o mare nedreptate. În realitate, însă, s-au adunat la acest sinod convocat de împărăteasa Eudoxia, toţi episcopii excomunicaţi de către Sfântul Ioan, în frunte cu Teofil al Alexandriei. „Sinodul de la Stejar”, căci aşa s-a numit acest sinod, a reuşit să adune 29 de acuzaţii împotriva lui Gură de Aur. Judecata s-a făcut în lipsă, toate cele 29 de acuzaţii fiind admise, iar Sfântul Ioan a fost condamnat. Împăratul Arcadius a refuzat să semneze actul de condamnare, dar cu toate acestea, împărăteasa reuşeşte prin forţă să-l convinga pe Gură de Aur să plece în exil. Locul lui trebuia să fie luat de către Teofil al Alexandriei, supranumit faraonul creştin, care pentru acest lucru a declanşat un adevărat masacru în acea noapte în Constantinopol. Însă un cutremur de pământ foarte puternic, care a răsturnat patul împărătesei, a făcut ca aceasta să revină asupra hotărârii sale şi l-a adus înapoi în capitală pe sfâtul episcop. Dar acestă stare de lucruri nu avea să dureze mult. Dorinţa Eudoxiei de a-şi ridica o statuie chiar în faţa catedralei episcopale a generat un nou conflict între împărăteasă şi episcop. Cu acest prilej a fost convocat un nou sinod, care prin invocarea canoanelor 4 şi 5 ale sinodului de la Antiohia din 341 au ajuns la concluzia că de fapt Ioan Gură de Aur este deja excomunicat şi că el trebuie reprimat de puterea statului, ca un răzvrătit.

„Osemintele sfântului nu au cunoscut niciodată odihna. Au fost fărâmiţate şi împărţite între Apus şi Răsărit ca pentru a le servi drept legătură de unire”

Era sâmbăta dinaintea Învierii şi Gură de Aur slujea Sfânta Liturghie în catedrala episcopală. În acea sâmbătă mare, din ordinul dat de împărat, la îndemnul împărătesei şi a doi episcopi, au fost masacraţi în biserică creştinii care participau la slujbă, catehumenii care aşteptau Taina Botezului, preoţii şi diaconii care slujeau în acea zi, iar Sfântul Ioan a fost ridicat şi întemniţat. Faptul că papa Inocenţiu şi Honorius, împăratul Imperiului Roman de Apus, voiau să convoace un sinod pentru reabilitare Sfâtului Ioan, a făcut ca împărăteasa Eudoxia să decidă asasinarea sfântului. Împăratul Arcadius a refuzat să semneze actul de execuţie dar a consimţit trimiterea în exil a episcopului. După o rugăciune în Sfântul Altar, Gură de Aur a ieşit pe poarta de răsărit a catedralei şi a luat drumul exilului său spre Niceea. Ajuns aici, el primeşte înştiinţări despre cele întâmplate în Constantinopol de la plecarea sa dar şi desre locul în care trbuie să ajungă; i s-a spus că a fost exilat la Cucuz, locul unde în urmă cu 50 de ani a fost executat prin spânzurare un predecesor al său, episcopul Pavel al Constantinopolului, tot prin decizie imperială.

Despre suferinţele sale de pe drumul până la Cucuz, ne-a vorbit el însuşi în scrisoare 120 către Teodora: „Ocnaşii în minele lor nu suferă ce am suferit eu în această călătorie... mistuit de febră continuă şi obligat totuşi să călătoresc zi şi noapte, doborât deopotrivă de căldură şi de nevoia somnului, n-aveam pe nimeni care să-mi vină în ajutor în lipsa mea de toate cele.”[5] Ajuns în Cucuz, Sfântul Ioan îndură cu multă greutate condiţiile climatice ale acelui ţinut. Cu toate acestea, neîncetat continuau să apără aici, din toată lumea bani, daruri, alimente, ajutoare, toate pentru a face mai suportabile condiţiile de acolo pentru sfântul episcop şi pentru ca el să poată să-şi continuie activitatea. În acest timp, Biserica de Apus, prin papa Inocenţiu a încercat să convoace un sinod care să-l reabiliteze pe Gură de Aur. Acestei încercări erau tot mai de nesuferit pentu episcopii din Răsărit, cei care-l condamnaseră pe Sfântul Ioan, aşa încât aceştia au ajuns la concluzia că sfântul trebuie executat. Au ales doi poliţişti care trebuiau să-l escorteze pe sfânt până la poalel Cucuzului, în localiatea numită Pityonis. Ei trebuiau să meargă fără oprire aşa încât oboseala să provoace moartea Sfântului Ioan pe drum. Atunci s-a petrecut un lucru inexplicabil: sfântul nu obosea. În mijlocul lunii iunie, nici soarele arzător al amiezei, nici ploaia rece căzută pe pieptul şi spatele lui, nu l-au făcut pe acesta să obosească. Mergea neobosit ştiind foarte bine că acest drum duce la cer, la sfinţenie, la Împărăţia lui Dumnezeu. Pornise pe acest drum din copilărie şi acum era atât de aproape de final.

În noapte de 13 septembrie 407, când împlinise vârsta de 58 de ani, Sfântul Ioan a ajuns aproape de localiatea Comana şi cei doi însoţitori i-au permis să doarmă câteva ceasuri, aproape de biserica închinată Sfântului Bazilisc, un sfânt care a primit martiriul chiar în acel loc. Sfântul Bazilisc s-a arătat în vis Sfântului Ioan şi i-a spus că a suferit toate încercările pământeşti care duceau la cer; i-a spus „curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună”. Apoi Sfântul Bazilisc s-a arătat în somn preotului care slujea la acea biserică şi i-a spus: „pregăteşte un loc pentru fratele meu Ioan, că iată că soseşte”. Dimineaţa Sfântul Ioan i-a rugat pe cei doi soldaţi să se intoarcă şi să-l ducă la biserica Sfântului Bazilisc. „ Nu aveau de parcurs decât o foarte mică distanţă. Soldaţii s-au lăsat înduplecaţi şi episcopul a fost dus înapoi la biserica Sfântului Bazilisc. La întoarcere a mers repede. Gură de Aur voia să ajungă cât mai repede cu putinţă. Odată ajuns, s-a dezbrăcat. A dat săracilor încălţările sale. Apoi le-a dat veşmintele sale uzate; le-a dat cămaşa sa; le-a dat batista cu care şi-a şters sudoarea frunţii sale. A dat săracilor tot ce mai avea. Totul pentru săraci. N-a mai păstrat decât o cămaşa lungă. Şi, după ce le-a dat totul, s-a întins pe dalele care pardoseau biserica. Acerut Sfânta Cuminecătură. Toate acestea cu calm. Apoi a spus: „ Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.” Şi îmbrăcat cu cămaşa sa albă, întins pe dalele bisericii, Gură de Aur a murit. A trecut la cer ca şi cum nimic nu se întâmplase. Senin. Ca şi cum ar fi spus Amin.”[6]

În anul 438, pe 27 ianuarie, sub episcopatul lui Proclus, rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan Gură de Aur au fost aduse de la Comana şi înhumate în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, iar în anul 1204, când armatele cruciadei a patra au devastat şi incendiat Constantinopolul, moaştele sfântului au fost duse la Roma şi înhumate în Capela Corului Bisericii Sfântului Petru, în apropierea mormintelor Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. „Dar osemintele sfântului nu au cunoscut niciodată odihna. Au fost fărâmiţate şi împărţite între Apus şi Răsărit ca pentru a le servi drept legătură de unire.”[7] (Pr. Cristian Vasile Marian, Parohia „Sfântul Nicolae” Petricani, Jud. Neamț)